Părerea criticului
La început a fost o piesă de teatru, Vecinii de sus, scrisă de spaniolul Cesc Gay. Succesul piesei a dus la ecranizarea Sentimental (2020), iar acum avem parte de un remake american cu pedigree impresionant, The Invite/Invitaţia vecinilor. Este un adevăr aproape absolut că "traducerile" sunt mai proaste decât originalul (un exemplu celebru este Force Majeure versus Downhill), dar nu şi în cazul acestui film inegal, dar eminamente... util.
Îl cunoaştem întâi pe Joe (Seth Rogen), profesor de muzică pe care îl intuim din start nemulţumit şi frustrat. Nici comunicarea cu soţia, Angela (Olivia Wilde, care şi regizează), nu este prea bună, iar lui Joe chiar îi sare ţandăra când aceasta îi spune că i-a invitat pe vecinii de sus la cină. Faptul că vecinii, Pina (Penélope Cruz) şi Hawk (Edward Norton), îl trezesc noapte de noapte cu partidele lor de sex zgomotos este continuă sursă de nervi pentru Joe, doar că o propunere surprinzătoare a vecinilor schimbă cu totul dinamica dintre cei patru.
Chiar dacă filmul nu reuşeşte să găsească echilibrul între dramă şi comedie, iar uneori trecerea de la râs la plâns este rapidă şi stridentă, Invitaţia vecinilor impresionează cu naturaleţea interpretărilor, toţi cei patru actori de pe afiş livrând fără note false frustrare, anxietate, seducţie şi resemnare. Filmul te forţează nu doar să te identifici cu personajele, ci şi să te compari cu ele pentru a descoperi câte din defectele lor le ai şi tu şi câte din greşelile pe care le fac le-ai face şi tu într-o situaţie similară.
A-ţi impresiona (şi, la români, a-ţi îmbuiba) invitaţii pare să fie o presiune universală a gazdei, cel puţin pentru un anumit tip de personalitate. Angela încearcă să ofere perfecţiune, mai ales în contextul apartamentului proaspăt renovat care devine o importantă sursă de validare pentru această casnică a cărei existenţă e dominată de îngrijirea fiicei preadolescente şi de găsirea culorii perfecte pentru cine ştie ce cameră sau hol. Şi totuşi, cât e de uşor să ne minţim "ca pe Facebook", atenţi doar la aspectele pozitive ale existenţei noastre şi gata să le ignorăm pe cele rele până ajung de-a dreptul sufocante?
Deşi se vede în permanenţă că filmul este inspirat de o piesă de teatru, Wilde foloseşte o elaborată coregrafie (uneori frenetică) a personajelor ce se perindă prin spaţiul apartamentului, dând dinamism replicilor ce vin în rafală. Astfel, Invitaţia suferă din cauza unei anumite teatralităţi, dar doza sa de artificial nu deranjează. Trebuie spus şi că filmul pierde puncte în prima jumătate insistând pe animozitatea dintre Joe şi Angela şi răceala iniţială a gazdelor la sosirea invitaţilor, dar evoluţia din a doua jumătate compensează din plin.
Invitaţia se poartă şi ca o adevărată şedinţă de terapie pentru cupluri, pentru că arată atât semnele subtile ce pot împinge doi parteneri spre o existenţă comună lipsită de pasiune şi de o minimă bună înţelegere, cât şi balastul de nemulţumiri şi traume ce pot afecta o relaţie nouă. Puţini vor fi spectatorii care să iasă din sala de cinema fără să-şi pună măcar o întrebare despre diverse probleme din propria viaţă, iar aici stă marea forţă a premierei de vineri, mai ales că preţul biletului la cinema este considerabil mai mic decât al unei ore de psihoterapie.
Îl cunoaştem întâi pe Joe (Seth Rogen), profesor de muzică pe care îl intuim din start nemulţumit şi frustrat. Nici comunicarea cu soţia, Angela (Olivia Wilde, care şi regizează), nu este prea bună, iar lui Joe chiar îi sare ţandăra când aceasta îi spune că i-a invitat pe vecinii de sus la cină. Faptul că vecinii, Pina (Penélope Cruz) şi Hawk (Edward Norton), îl trezesc noapte de noapte cu partidele lor de sex zgomotos este continuă sursă de nervi pentru Joe, doar că o propunere surprinzătoare a vecinilor schimbă cu totul dinamica dintre cei patru.
Chiar dacă filmul nu reuşeşte să găsească echilibrul între dramă şi comedie, iar uneori trecerea de la râs la plâns este rapidă şi stridentă, Invitaţia vecinilor impresionează cu naturaleţea interpretărilor, toţi cei patru actori de pe afiş livrând fără note false frustrare, anxietate, seducţie şi resemnare. Filmul te forţează nu doar să te identifici cu personajele, ci şi să te compari cu ele pentru a descoperi câte din defectele lor le ai şi tu şi câte din greşelile pe care le fac le-ai face şi tu într-o situaţie similară.
A-ţi impresiona (şi, la români, a-ţi îmbuiba) invitaţii pare să fie o presiune universală a gazdei, cel puţin pentru un anumit tip de personalitate. Angela încearcă să ofere perfecţiune, mai ales în contextul apartamentului proaspăt renovat care devine o importantă sursă de validare pentru această casnică a cărei existenţă e dominată de îngrijirea fiicei preadolescente şi de găsirea culorii perfecte pentru cine ştie ce cameră sau hol. Şi totuşi, cât e de uşor să ne minţim "ca pe Facebook", atenţi doar la aspectele pozitive ale existenţei noastre şi gata să le ignorăm pe cele rele până ajung de-a dreptul sufocante?
Deşi se vede în permanenţă că filmul este inspirat de o piesă de teatru, Wilde foloseşte o elaborată coregrafie (uneori frenetică) a personajelor ce se perindă prin spaţiul apartamentului, dând dinamism replicilor ce vin în rafală. Astfel, Invitaţia suferă din cauza unei anumite teatralităţi, dar doza sa de artificial nu deranjează. Trebuie spus şi că filmul pierde puncte în prima jumătate insistând pe animozitatea dintre Joe şi Angela şi răceala iniţială a gazdelor la sosirea invitaţilor, dar evoluţia din a doua jumătate compensează din plin.
Invitaţia se poartă şi ca o adevărată şedinţă de terapie pentru cupluri, pentru că arată atât semnele subtile ce pot împinge doi parteneri spre o existenţă comună lipsită de pasiune şi de o minimă bună înţelegere, cât şi balastul de nemulţumiri şi traume ce pot afecta o relaţie nouă. Puţini vor fi spectatorii care să iasă din sala de cinema fără să-şi pună măcar o întrebare despre diverse probleme din propria viaţă, iar aici stă marea forţă a premierei de vineri, mai ales că preţul biletului la cinema este considerabil mai mic decât al unei ore de psihoterapie.
