[...] lui Jim Jarmusch, The Limits of Control, poate parea o continuare naturala ale aceleiasi atmosfere stranii, meditative si oarecum [...]
psihologu
pe 26 Ianuarie 2012 12:46
Soundtrack-ul filmului The Limits of Control începe cu un loop precis gestionat, proiectat pe o durată de 13 secunde. Un sunet electronic difuz se prelungeşte, descompus în fragmente ce par să se definească strict prin interconecvitate: fiecare îl preia pe cel anterior şi se extinde forţat spre următorul. Acest micro-cosmos muzical, de mărimea unui pătrat aruncat aleatoriu pe o foaie de caiet de matematică, este denumit „Intro”.
Fragmentul ar fi putut fi creat practic de orice pasionat de muzică, dotat cu un minim de tehnică în domeniu. Jim Jarmusch preferă însă să o definească printr-un decupaj chirurgical. Şirul logico-deductibil, de la efect la cauză, ar putea fi enunţat cam aşa: un loop de 13 secunde, tăiat dintr-o secvenţă ce compunea o piesă a unei formaţii aproape necunoscute. Aşa se face că introducerea în soundtrack-ul ultimului film al regizorului american este creditată ca aparţinând trupei californiene Bad Rabbit.
Vegetarian
pe 25 Septembrie 2011 01:18
Cine se crede mai important decat altii sa faca un drum la cimitir . Acolo va vedea ce inseamna viata praf si pulbere . Viata nu inseamna nimic .
titip
pe 21 Iulie 2011 21:47
un film greu de inteles, dar fascinant. nimic previzibil. foarte bun.
takieni
pe 13 Mai 2011 14:04
Acest film este printre acele rare lucrari artisitice care iti intra in sulfet . Nu conteaza atat de mult povestea pe cat conteaza modul de realizare. Hitchcock a spus ca nu conteza "ce" ci doar "cum" "content vs form". imaginea lui Christopher Doyle iti ia respiratia, duce cu gandul stilurile minimaliste ale picturii pana aproape de purismul lui Modrian. Personajul principal sigur este tratat in stilul purismului.
Toate cadrele si toate unghiurile sunt perfect echilbibrate. Avem mai tot timpul verticale si orizontale, cand apar curbele si liniile oblicele se aude muzica plastica a lui Kandinsky.
Placere pentru ochi si suflet.
Nu ştiu dacă Jim Jarmusch a vrut să copieze din misterele lui David Lynch dar sigur a reuşit să surprindă prin atmosfera ciudată pe care acest The limits of contorl o instituie. Liniştea, lipsa unor dialoguri logice, misterul, suprarealismul caracteriză filmul lui Jarmusch, aşa că la o prima privire garantat mulţi se vor plictisi.
Debutul filmului ne prezintă o conversaţie ciudată între trei tipi, ca apoi să ne dăm seama că personajul principal a primit un fel de misiune. Extrem de tăcut dar meditativ, tipul călătoreşte într-un oraş spaniol unde trăieşte timp de 4 zile. Aici, respecându-şi ritualul zilnic – două expreso în două căşti separate, exerciţii de yoga ciudate - se întâlneşte cu un tip şi o tipă care îi pun cam aceleşi tip de întrebări. De precizat este şi faptul că aceştia fac schimb de cutii cu chibrite unde se găsea câte o bucăţică de hărtie cu un mesaj. După vizite la muzeu unde admiră cîteva 3 tablouri, omul nostru se întoarce acasă pentru a da peste o femeie frumoasă, goală care îl tentează în fiecare seară. Ciudat rezultatul este acelaşi – tipa dezbrăcată adoarme lîngă tip iar el meditează. După ce în ultima seară cei doi fac schimb de cutii, aflăm că traficul de diamante este la mijloc, el pleacă cu trenul spre alt oraş spaniol. Pe drum la vagonul restaurant o altă doamnă se aseză lângă el, schimbul obişnuit de cutii are loc iar noi sfaturi ciudate îi sunt oferite. Aceaşi reţetă se repetă şi în următorul oraş cu specificaţia că aici se întânleşte cu un singur domn misterios care îi dă şi o chitară.
Pe lângă toate ascestea dacă mai adăugăm şi un elicopeter pe care omul nostru îl vede de fiecare dată cînd se întâlneşte cu aceşti oameni misterioşi la o cafea, sigur o să ziceţi că acest film nu e de vizionat fără o capacitate de concentrare de 100%.
A treia oprire, acelaşi elicopter, aceiaşi cafeluţă iar misunea este mai aproape de final. După toate aceste călătorii pregătitoare, omul nostru ajunge la o casa extrem de bine păzită unde îl ucide pe un tip ce pare să deţină un control important în lumea acestă ciudată unde totul este subiectiv iar filmele, muzica şi stiinţa sunt doar elemente controlate artificial.
Filmul lui Jarmusch este plin de simboluri astel că te poţi pierde uşor prin dialogurile ciudate care vorbesc mereu despre o chitară, o femeie, un scaun sau o pâine şi despre lucrurile mediatice din viaţa de zi cu zi.
Mihail19881988
pe 07 Iulie 2010 10:15
Jarmusch s-a decis sa testeze limitele rabdarii cu acest indulgent , minimalist excercitiu care duce nicaieri .Frumoasa cinematografie nu poate compensa lipsa naratiunii in filmul asta... Cum e posibil asa ceva dupa Broken Flowers ? ...Film Zen , film - noir , orice ar vrea el sa fie ... e slab ...
Pentru mine este cel mai lung , pretentios , plictisitor film pe care l-am vazut vreodata !!! ...
Ghilas
pe 24 Ianuarie 2010 11:54
pentru ca e o sarbatoare a imaginii, in care obiectele, lumina si linistea sunt minutios studiate in interctiunea lor si oferite privitorului pentru purificare.Evitati-l daca sunteti consumatori de deznodaminte rapide si castiguri nemeritate: filmul acesta nu va este destinat
Dan Gerose
pe 21 Decembrie 2009 17:59
cred ca este unul din cele mai frumoase filme pe care le-am vazut vreodata http://bit.ly/59T7Yb
Fragmentul ar fi putut fi creat practic de orice pasionat de muzică, dotat cu un minim de tehnică în domeniu. Jim Jarmusch preferă însă să o definească printr-un decupaj chirurgical. Şirul logico-deductibil, de la efect la cauză, ar putea fi enunţat cam aşa: un loop de 13 secunde, tăiat dintr-o secvenţă ce compunea o piesă a unei formaţii aproape necunoscute. Aşa se face că introducerea în soundtrack-ul ultimului film al regizorului american este creditată ca aparţinând trupei californiene Bad Rabbit.
Toate cadrele si toate unghiurile sunt perfect echilbibrate. Avem mai tot timpul verticale si orizontale, cand apar curbele si liniile oblicele se aude muzica plastica a lui Kandinsky.
Placere pentru ochi si suflet.
http://cinematakino.wordpress.com/2011/05/12/the-limits-of-control-jim-jarmusch/
Debutul filmului ne prezintă o conversaţie ciudată între trei tipi, ca apoi să ne dăm seama că personajul principal a primit un fel de misiune. Extrem de tăcut dar meditativ, tipul călătoreşte într-un oraş spaniol unde trăieşte timp de 4 zile. Aici, respecându-şi ritualul zilnic – două expreso în două căşti separate, exerciţii de yoga ciudate - se întâlneşte cu un tip şi o tipă care îi pun cam aceleşi tip de întrebări. De precizat este şi faptul că aceştia fac schimb de cutii cu chibrite unde se găsea câte o bucăţică de hărtie cu un mesaj. După vizite la muzeu unde admiră cîteva 3 tablouri, omul nostru se întoarce acasă pentru a da peste o femeie frumoasă, goală care îl tentează în fiecare seară. Ciudat rezultatul este acelaşi – tipa dezbrăcată adoarme lîngă tip iar el meditează. După ce în ultima seară cei doi fac schimb de cutii, aflăm că traficul de diamante este la mijloc, el pleacă cu trenul spre alt oraş spaniol. Pe drum la vagonul restaurant o altă doamnă se aseză lângă el, schimbul obişnuit de cutii are loc iar noi sfaturi ciudate îi sunt oferite. Aceaşi reţetă se repetă şi în următorul oraş cu specificaţia că aici se întânleşte cu un singur domn misterios care îi dă şi o chitară.
Pe lângă toate ascestea dacă mai adăugăm şi un elicopeter pe care omul nostru îl vede de fiecare dată cînd se întâlneşte cu aceşti oameni misterioşi la o cafea, sigur o să ziceţi că acest film nu e de vizionat fără o capacitate de concentrare de 100%.
A treia oprire, acelaşi elicopter, aceiaşi cafeluţă iar misunea este mai aproape de final. După toate aceste călătorii pregătitoare, omul nostru ajunge la o casa extrem de bine păzită unde îl ucide pe un tip ce pare să deţină un control important în lumea acestă ciudată unde totul este subiectiv iar filmele, muzica şi stiinţa sunt doar elemente controlate artificial.
Filmul lui Jarmusch este plin de simboluri astel că te poţi pierde uşor prin dialogurile ciudate care vorbesc mereu despre o chitară, o femeie, un scaun sau o pâine şi despre lucrurile mediatice din viaţa de zi cu zi.
Pentru mine este cel mai lung , pretentios , plictisitor film pe care l-am vazut vreodata !!! ...