Părerea criticului
Această animație care aduce pe alocuri a Studio Ghibli dezvăluie o nouă poveste din celebrul univers al lui Tolkien, dar scopul principal pare mai degrabă sporirea profiturilor Warner Bros. Discovery.
Studiourile de la Hollywood ne-au obișnuit prin strategia lor consacrată de a profita din plin de francizele de succes, reciclând proprietatea intelectuală prin noi sequel-uri, prequel-uri și seriale spin-off. Toate aceste adaosuri la poveștile principale în care apar noi cronologii și personaje sunt văzute de producători drept rețete de succes deoarece țintesc baze deja existente de fani loiali. Stăpânul Inelelor: Războiul Rohirrimilor pare conceput după aceeași logică: creatorii se bazează pe popularitatea din ultimii 20 de ani a francizei (mai ales datorată trilogiei lui Peter Jackson) și pe o anexă de la finalul cărții "Întoarcerea regelui" de J.R.R. Tolkien pentru a dezvolta un lungmetraj de două ore și 14 minute. Dar oare noua animație Lord of the Rings este cu adevărat justificată?
Regizat de Kenji Kamiyama (Blade Runner: Black Lotus și Ghost in the Shell: Stand Alone Complex) și scris de Jeffrey Addiss, Will Matthews, Phoebe Gittins și Arty Papageorgiou, Războiul Rohirrimilor combină un stil de animație 2D specific anime-ului cu universul Tolkian pentru a spune povestea casei regelui Helm Hammerhand (adus la viață de vocea impunătoare a lui Brian Cox), ce conduce regatul Rohan. Acțiunea are loc cu 183 de ani înainte de trilogia originală.
Protagonista poveștii este fiica regelui, Hèra (Gaia Wise), o aventurieră nestatornică și o luptătoare înzestrată, care ajunge să fie pusă la grea încercare într-un conflict între două popoare. După ce puternicul și durul rege Hammerhand îl omoară din greșeală cu pumnul pe Freca (Shaun Dooley), unul dintre lorzii săi vasali, fiul său Wulf (Luca Pasqualino) jură să se răzbune pe întreaga familie a regelui. Filmul relevă astfel războiul dintre forțele lui Wulf, majoritatea formate din sălbatici din Dunland, și Rohirrimi, poporul regelui Hammerhand.
Stăpânul Inelelor: Războiul Rohirrimilor are pe alocuri secvențe demne de franciza din care face parte. Există momente emoționante, dar și situații intense (în special bătăliile dintre cele două armate, dar și duelurile dintre protagoniști și antagoniști) menite să țină publicul în suspans. Luptele care îi implică pe regele Helm, pe Hèra și pe Mûmakili - niște creaturi de război imense asemănătoare cu mamuții - sunt cele mai captivante, iar ritmul poveștii este destul de antrenant.
Problemele principale ale scenariului sunt clișeele, lipsa nuanțelor și anumite aspecte prezentate care nu au nicio consecință în final. Dacă protagonista Hèra este singura cu adevărat complexă și care are parte de o transformare, celelalte personaje sunt destul de unidimensionale, în special antagonistul Wulf. Mânat numai de dorința de răzbunare, acesta nu numai că nu este un conducător abil, dar ignoră complet gândirea rațională (și sfaturile înțelepte ale generalului său), acționând doar într-un mod violent și impulsiv. De asemenea, faptul că Hèra și Wulf se antrenau cu săbiile când erau mici nu are vreo relevanță (concretă sau emoțională) în cadrul poveștii, care are un final destul de previzibil.
Având în vedere că ilustrează o poveste medievală fantasy din universul lui Tolkien, alegerea unui stil de animație japonez aduce o doză de originalitate. Războiul Rohirrimilor prezintă o animație 2D desenată manual, cu peisaje luxuriante ce abundă în detalii, dar și cu personaje ilustrate în mare parte într-un stil minimalist. În afară de Hèra și regele Helm, majoritatea personajelor sunt desenate într-un mod simplist, iar contrastul dintre ele și peisajele bogate în detalii este destul de bizar. Mai mult, dacă anumite cadre, precum cele cu fortăreața și cu munții, sunt plăcute din punct de vedere estetic, în anumite momente, animația este destul de rigidă, în special când vine vorba de emoțiile pe care le exprimă personajele. Acest lucru reduce din impactul filmului. Filmul compensează însă cu muzica creată de Stephen Gallagher și cu redarea pe alocuri a unor fragmente din coloana sonoră extraordinară din Stăpânul inelelor: Cele două turnuri de Howard Shore. Efectele sonore sunt și ele foarte bine realizate și contribuie semnificativ la cufundarea spectatorilor în universul poveștii.
Războiul Rohirrimilor este un lungmetraj de animație în mare parte captivant, ce poate atrage numeroși fani ai francizei care vor agrea auzul unor voci și nume cunoscute din trilogia originală. Povestea funcționează și de sine stătătoare pentru spectatorii nefamiliarizați cu Stăpânul Inelelor, întrucât aproape toate personajele sunt introduse în acest film și nu este nevoie de cunoaștere a priori pentru a înțelege narațiunea. Cu toate acestea, în ciuda momentelor palpitante și a bătăliilor intense, acțiunea este destul de previzibilă și prezintă un antagonist imatur și unidimensional. Iar dacă în teorie stilul japonez de animație este interesant pentru o poveste din Pământul de Mijloc, în practică ilustrația și animația vor surprinde și poate chiar vor dezamăgi o bună parte din spectatori. Deși cel mai recent titlu din franciză este redundant și nu prea justificat, acesta conține și puncte forte care vor determina fanii loiali să treacă cu vederea peste problemele animației.
Studiourile de la Hollywood ne-au obișnuit prin strategia lor consacrată de a profita din plin de francizele de succes, reciclând proprietatea intelectuală prin noi sequel-uri, prequel-uri și seriale spin-off. Toate aceste adaosuri la poveștile principale în care apar noi cronologii și personaje sunt văzute de producători drept rețete de succes deoarece țintesc baze deja existente de fani loiali. Stăpânul Inelelor: Războiul Rohirrimilor pare conceput după aceeași logică: creatorii se bazează pe popularitatea din ultimii 20 de ani a francizei (mai ales datorată trilogiei lui Peter Jackson) și pe o anexă de la finalul cărții "Întoarcerea regelui" de J.R.R. Tolkien pentru a dezvolta un lungmetraj de două ore și 14 minute. Dar oare noua animație Lord of the Rings este cu adevărat justificată?
Regizat de Kenji Kamiyama (Blade Runner: Black Lotus și Ghost in the Shell: Stand Alone Complex) și scris de Jeffrey Addiss, Will Matthews, Phoebe Gittins și Arty Papageorgiou, Războiul Rohirrimilor combină un stil de animație 2D specific anime-ului cu universul Tolkian pentru a spune povestea casei regelui Helm Hammerhand (adus la viață de vocea impunătoare a lui Brian Cox), ce conduce regatul Rohan. Acțiunea are loc cu 183 de ani înainte de trilogia originală.
Protagonista poveștii este fiica regelui, Hèra (Gaia Wise), o aventurieră nestatornică și o luptătoare înzestrată, care ajunge să fie pusă la grea încercare într-un conflict între două popoare. După ce puternicul și durul rege Hammerhand îl omoară din greșeală cu pumnul pe Freca (Shaun Dooley), unul dintre lorzii săi vasali, fiul său Wulf (Luca Pasqualino) jură să se răzbune pe întreaga familie a regelui. Filmul relevă astfel războiul dintre forțele lui Wulf, majoritatea formate din sălbatici din Dunland, și Rohirrimi, poporul regelui Hammerhand.
Stăpânul Inelelor: Războiul Rohirrimilor are pe alocuri secvențe demne de franciza din care face parte. Există momente emoționante, dar și situații intense (în special bătăliile dintre cele două armate, dar și duelurile dintre protagoniști și antagoniști) menite să țină publicul în suspans. Luptele care îi implică pe regele Helm, pe Hèra și pe Mûmakili - niște creaturi de război imense asemănătoare cu mamuții - sunt cele mai captivante, iar ritmul poveștii este destul de antrenant.
Problemele principale ale scenariului sunt clișeele, lipsa nuanțelor și anumite aspecte prezentate care nu au nicio consecință în final. Dacă protagonista Hèra este singura cu adevărat complexă și care are parte de o transformare, celelalte personaje sunt destul de unidimensionale, în special antagonistul Wulf. Mânat numai de dorința de răzbunare, acesta nu numai că nu este un conducător abil, dar ignoră complet gândirea rațională (și sfaturile înțelepte ale generalului său), acționând doar într-un mod violent și impulsiv. De asemenea, faptul că Hèra și Wulf se antrenau cu săbiile când erau mici nu are vreo relevanță (concretă sau emoțională) în cadrul poveștii, care are un final destul de previzibil.
Având în vedere că ilustrează o poveste medievală fantasy din universul lui Tolkien, alegerea unui stil de animație japonez aduce o doză de originalitate. Războiul Rohirrimilor prezintă o animație 2D desenată manual, cu peisaje luxuriante ce abundă în detalii, dar și cu personaje ilustrate în mare parte într-un stil minimalist. În afară de Hèra și regele Helm, majoritatea personajelor sunt desenate într-un mod simplist, iar contrastul dintre ele și peisajele bogate în detalii este destul de bizar. Mai mult, dacă anumite cadre, precum cele cu fortăreața și cu munții, sunt plăcute din punct de vedere estetic, în anumite momente, animația este destul de rigidă, în special când vine vorba de emoțiile pe care le exprimă personajele. Acest lucru reduce din impactul filmului. Filmul compensează însă cu muzica creată de Stephen Gallagher și cu redarea pe alocuri a unor fragmente din coloana sonoră extraordinară din Stăpânul inelelor: Cele două turnuri de Howard Shore. Efectele sonore sunt și ele foarte bine realizate și contribuie semnificativ la cufundarea spectatorilor în universul poveștii.
Războiul Rohirrimilor este un lungmetraj de animație în mare parte captivant, ce poate atrage numeroși fani ai francizei care vor agrea auzul unor voci și nume cunoscute din trilogia originală. Povestea funcționează și de sine stătătoare pentru spectatorii nefamiliarizați cu Stăpânul Inelelor, întrucât aproape toate personajele sunt introduse în acest film și nu este nevoie de cunoaștere a priori pentru a înțelege narațiunea. Cu toate acestea, în ciuda momentelor palpitante și a bătăliilor intense, acțiunea este destul de previzibilă și prezintă un antagonist imatur și unidimensional. Iar dacă în teorie stilul japonez de animație este interesant pentru o poveste din Pământul de Mijloc, în practică ilustrația și animația vor surprinde și poate chiar vor dezamăgi o bună parte din spectatori. Deși cel mai recent titlu din franciză este redundant și nu prea justificat, acesta conține și puncte forte care vor determina fanii loiali să treacă cu vederea peste problemele animației.
