Părerea criticului
În unele momente prea dur pentru un rating aşa blând precum „AP12” (de exemplu, un adolescent este străpuns de un altul cu un ţăruş), filmul te ţine cu sufletul la gură şi te implică în poveste, poate şi datorită unui personaj principal mereu în mişcare, curios, cu iniţiativă.
De altfel, actorul Dylan O'Brien are şi o dârzenie pe chip care te convinge să i te alături în orice quest ar avea. Cadrul relativ strâns în care se desfăşoară acţiunea ar putea, spre final, să decupleze spectatorul de la poveste, iniţial hipnotizat de spectaculozitatea şi misterul labirintului.
Plotul este similar cu cel din The Cube: un grup restrâns, menţinut într-un spaţiu restrâns (de data aceasta - „Poiana”) de către un grup autoritar (invizibil, dar totuşi existent) care i-a introdus acolo şi care deţine mijloacele de a-i supraveghea. Din acest perimetru o tentativă de evadare rămâne posibilă, dar numai prin depăşirea unor probe care constau în eludarea unor pericole concrete (păianjeni biomecanici şi capcanele unui labirint care îşi schimbă forma de la o zi la alta). Ca şi în Jocurile Foamei, personajele fac parte dintr-un joc regizat şi urmărit, iar ceea ce face diferit The Maze Runner de Jocurile Foamei este lipsa memoriei personajelor. Similar cu Împăratul Muştelor în sensul în care descrie o societate juvenilă (adolescenţi) şi masculină (băieţi), în care se impun lideri cu temperament diferit, dintre care unul aderă la principiile morale (Thomas în The Maze Runner sau Ralph în Împăratul Muştelor) iar celălalt este imatur, violent şi lipsit de scrupule (Gally în The Maze Runner şi Jack în Împăratul Muştelor). Totuşi, societatea tinerilor din Labirintul: Evadarea este (aparent) bine organizată, iar majoritatea membrilor sunt inteligenţi, binevoitori şi capabili să ia decizii corecte - poate şi datorită faptului că sunt aleşi în prealabil.
Dincolo de plot, şi la un nivel filozofic, „Poiana” poate fi o trimitere la Purgatoriul din cosmologia creştin-catolică, un loc în care cei trimişi vor sta o vreme, fără a se putea întoarce de unde au venit, dar totuşi înaintea unei călătorii prin care fie se vor „mântui”, fie vor rămâne „damnaţi”.
Filmul are şi un rol educativ - vedem că îndrăzneala este superioară complacerii - o lecţie de viaţă care, de regulă, se învaţă în adolescenţă (romanul omonim de la care pleacă filmul, scris de James Dashner, are ca target „adulţii tineri”). Pe de altă parte, filmul conţine şi un comentariu politic. Să ne gândim că băieţii aveau în poiana un mediu călduţ, dar dependent de susţinerea de afară, asistat. Lecţia pentru adolescenţii care nu au trăit în comunism este că un regim totalitar nu merită suportul cetăţenilor săi, nici dacă le asigură subzistenţa. Ei nu sunt liberi, nici fizic, nici economic, iar fuga prin labirint este o eliberare. O putem considera o metaforă pentru revoluţie.
The Maze Runner continuă - aşadar - seria filmelor de tipul Divergent, Jocurile Foamei, Darul lui Jonas, iar noi, deşi apreciem filmul, nu putem totuşi să nu ne gândim că subiectul începe să se cam epuizeze.
De altfel, actorul Dylan O'Brien are şi o dârzenie pe chip care te convinge să i te alături în orice quest ar avea. Cadrul relativ strâns în care se desfăşoară acţiunea ar putea, spre final, să decupleze spectatorul de la poveste, iniţial hipnotizat de spectaculozitatea şi misterul labirintului.
Plotul este similar cu cel din The Cube: un grup restrâns, menţinut într-un spaţiu restrâns (de data aceasta - „Poiana”) de către un grup autoritar (invizibil, dar totuşi existent) care i-a introdus acolo şi care deţine mijloacele de a-i supraveghea. Din acest perimetru o tentativă de evadare rămâne posibilă, dar numai prin depăşirea unor probe care constau în eludarea unor pericole concrete (păianjeni biomecanici şi capcanele unui labirint care îşi schimbă forma de la o zi la alta). Ca şi în Jocurile Foamei, personajele fac parte dintr-un joc regizat şi urmărit, iar ceea ce face diferit The Maze Runner de Jocurile Foamei este lipsa memoriei personajelor. Similar cu Împăratul Muştelor în sensul în care descrie o societate juvenilă (adolescenţi) şi masculină (băieţi), în care se impun lideri cu temperament diferit, dintre care unul aderă la principiile morale (Thomas în The Maze Runner sau Ralph în Împăratul Muştelor) iar celălalt este imatur, violent şi lipsit de scrupule (Gally în The Maze Runner şi Jack în Împăratul Muştelor). Totuşi, societatea tinerilor din Labirintul: Evadarea este (aparent) bine organizată, iar majoritatea membrilor sunt inteligenţi, binevoitori şi capabili să ia decizii corecte - poate şi datorită faptului că sunt aleşi în prealabil.
Dincolo de plot, şi la un nivel filozofic, „Poiana” poate fi o trimitere la Purgatoriul din cosmologia creştin-catolică, un loc în care cei trimişi vor sta o vreme, fără a se putea întoarce de unde au venit, dar totuşi înaintea unei călătorii prin care fie se vor „mântui”, fie vor rămâne „damnaţi”.
Filmul are şi un rol educativ - vedem că îndrăzneala este superioară complacerii - o lecţie de viaţă care, de regulă, se învaţă în adolescenţă (romanul omonim de la care pleacă filmul, scris de James Dashner, are ca target „adulţii tineri”). Pe de altă parte, filmul conţine şi un comentariu politic. Să ne gândim că băieţii aveau în poiana un mediu călduţ, dar dependent de susţinerea de afară, asistat. Lecţia pentru adolescenţii care nu au trăit în comunism este că un regim totalitar nu merită suportul cetăţenilor săi, nici dacă le asigură subzistenţa. Ei nu sunt liberi, nici fizic, nici economic, iar fuga prin labirint este o eliberare. O putem considera o metaforă pentru revoluţie.
The Maze Runner continuă - aşadar - seria filmelor de tipul Divergent, Jocurile Foamei, Darul lui Jonas, iar noi, deşi apreciem filmul, nu putem totuşi să nu ne gândim că subiectul începe să se cam epuizeze.
