Părerea criticului
MOTTO: "Tot ce mi-am dorit vreodata a fost sa intunec ziua si sa iluminez noaptea." - Clive Barker

Considerat ca facand parte dintre cele mai influente personalitati gay ale lumii contemporane de catre ziarul britanic "The Independent of Sunday", intr-a carui lista Pink List oscileaza in jurul pozitiei 70, Clive Barker a crescut pe Penny Lane, strada din cantecul omonim al Beatles-ilor. Pentru cartea sa "The Thief of alawys" n-a acceptat, initial, mai mult decat un dolar de argint. Imaginatia sa uluitor de neinhibata exploreaza cele mai intunecate laturi ale psihicului uman, intr-un stil literar considerat de unii comentatori incomparabil mai evoluat decat al lui Stephen King.
Nemultumit de adaptarile dupa "Transmutations" (1985) si "Rawhead Rex" (1986), a debutat in regie cu "Hellraiser" (1987), ecranizare dupa "The Hellbound Heart" - film care a devenit un clasic de cult, in special printr-una dintre cele mai inspirate inventii horror dintotdeauna: cenobitii, hidosii ingeri cazuti pentru care iubirea si placerea sunt sinonime si direct proportionale cu durerea, sositi in lumea noastra prin Configuratia Lamentarii - o usa spre infern care se deschide rezolvand enigma unui... cubulet de lemn (ca tot ne scotea din minti Rubik Erno, prin anii '80!)
Filmul a primit Premiul Criticii la Fantasporto (Porto, Portugalia, 1988) - acelasi pe care avea sa-l castige in 1990 "Nightbreed", un "Barker total": regia, scenariul si romanul ("Cabal"), in care o comunitate de mutanti noctambuli foarte diversificati, proscrisi ai societatii, incearca sa scape de un ucigas in serie psihopat, ca si de hoarda "oamenilor normali". ambele filme au mai fost premiate la Festivalul Filmului Fantastic de la avoriaz, iar "Nightbreed" a primit si Silver Scream award, la amsterdam - fiind nominalizat si la Saturn award, din partea academy of Science Fiction, Fantasy & Horror Films, U.S.a.
Totusi, unele opinii plaseaza la un nivel superior "Candyman" (r. Bernard Rose), dupa "The Forbidden", care-si construieste trama horror pe o canava sociologica organizata in jurul legendelor urbane (ar trebui sa-l intrebam pe Jan H. Brunwand cum sta treaba cu astea). In orice caz, toate cele trei subiecte s-au soldat cu sechelizari interminabile care acopera cea mai mare parte din prezenta cinematografica a lui Clive Barker, din care se mai remarca, pe langa ecranizarile din anii a70, "Lord of Illusions" (1995, tot un "tri-Barker"), si cateva filme de televiziune - urmate de o serie intreaga de proiecte pentru anii 2008-9, dintre care primul pe teava e "The Midnight Meat Train" - ecranizare a povestirii omonime, din volumul "Books of Blood", in care un fotograf din New York ajunge sa se confrunte cu un ucigas in serie poreclit "Macelarul din metrou". La fel ca atatea alte povestiri ale lui Barker, si aceasta are tuse paranoice clare si o lipsa totala de scrupule atat fata de personaje, cat si fata de cititori - adica horror, frate, nu vrajeala! Fara a va strica placerea vizionarii cu spoilere, ajunge sa spunem ca metroul nu e ceea ce pare a fi, ca "macelarul" din porecla si "carnea" din titlu se refera intr-adevar la canibalism, si ca e mult mai eficient sa asiguri tacerea cuiva taindu-i limba, decat omorandu-l (mai ales ca, la Barker, adesea moartea e adesea de preferat in locul altor alternative - bunaoara, o slujba pe viata pe care nu ti-ai dorit-o niciodata!)
Spre norocul autorului, scenariul i-a fost incredintat fanului sau de-o viata, Jeff Buhler, care dezvolta povestirea scurta initiala expandand lumea abia sugerata acolo, pastrand totodata mitologia ei de baza (inclusiv ideea aproape lovecraftiana ca adevaratii guvernanti ai New York-ului ar fi... canibalii de dincolo de statia terminus a metroului!). Producatorul Joe Daley, prieten apropiat al celor doi autori, i-a incredintat initial regia lui Patrick Tatopoulos, inlocuit in 2006 cu Ryuhei Kitamura - care, din fericire, are o experienta destul de vasta: paisprezece filme din 1996 pana azi, inclusiv "Aragami", "Azumi", "Sky High" (2003), "Gojira: Fainaru uôzu" (2004), "LoveDeath" (2006) - plus nenumarate contributii in compartimente paralele cu regia. Din mai putina fericire, omul pare cam de mult timp sa fi cazut in manierism si auto-pastisare - mai ales in planul tacerilor lungite inutil, care desi vizeaza tensiune, acumuleaza mai mult plictiseala, plus tot felul de alte exagerari si excese care fac majoritatea filmelor lui sa fie mai lungi cu cateva zeci de minute decat ele insele. Ceea ce iar imi aminteste ca, la gandul hibrizilor americano-japonezi din ultima vreme ni se cam zbarleste parul la ceafa, de oroare non-horror - cum insusi Clive Barker spunea, la un moment dat: "Majoritatea filmelor ‘horrora de azi nici nu sunt horror. Nu-mi provoaca oroarea. De-asta am mare grija cand folosesc cuvantul 'horror' ca sa descriu ceva."