Părerea criticului
Era ceva incredibil de ataşant în premisa poveştii unui echipaj de astronauţi care, după ce explorează un posibil nou cămin al umanităţii, se întoarce pe un Pământ distrus de o misterioasă apocalipsă. Cum ar fi ca cea mai bună veste din istoria omenirii să se trezească, pe neaşteptate, fără principalul destinatar? Iată ce ne-a atras pe noi spre The Midnight Sky, filmul lui George Clooney care se lansează pe Netflix pe 23 decembrie şi care era prezentat de revista Variety drept un concurent de frunte la Oscarurile de la anul. Lucrurile nu stau, din păcate, chiar aşa.
Fără să-i lipsească şi alte elemente ataşante, acest SF despre cum un succes al ştiinţei devine practic imponderabil într-un nou context social îşi scoate prea multe obstacole în faţă şi se împiedică de toate, unul după altul. I-am apreciat poezia, dar nu şi pompa, iar filmul în sine are parte de o traiectorie în sincron cu cea a protagoniştilor săi: toate bunele intenţii nu duc nicăieri, The Midnight Sky reuşind arareori şi cam fără voie să uimească sau să captiveze.
Sfatul nostru este să nu te uiţi la trailere şi în niciun caz să nu citeşti comentariile la acestea, pentru că prea mulţi comentatori au sesizat anumite detalii (de altfel evidente) şi nu au ezitat să se amuze pe seama lor în comentarii mai mult sau mai puţin acide. O receptare cât mai neinformată nu poate decât să ajute The Midnight Sky şi să distragă atenţia dinspre defectele sale spre cele câteva merite.
Dincolo de premisa filozofică, SF-ul se bucură şi de un protagonist în care, la un moment sau altul al vieţii, ne putem recunoaşte cu toţii. În laboratorul său arctic, cercetătorul Augustine Lofthouse (Clooney) devine martorul extincţiei rase umane, în urma unei misterioase apocalipse. Înconjurat de aparate care funcţionează fără ca informaţiile furnizate de ele să mai poată ajuta pe cineva, Augustine, vizibil suferind în urma evenimentelor ce au dus la extincţia umanităţii, are totuşi un ţel: el trebuie să avertizeze echipajul navei spaţiale suspomenite că reîntoarcerea pe Terra e o capcană. Augustine este fără îndoială un simbol al neputinţei, dar şi unul al speranţei, iar rostul său în poveste, acela al refuzului depunerii armelor chiar şi în cele mai neprimitoare circumstanţe, nu poate decât să inspire.
Din păcate cam aici s-au oprit pentru noi punctele de atracţie ale acestui SF inspirat de romanul Good Morning Midnight al lui Lily Brooks-Dalton. Este un mister cum o echipă de cineaşti cunoscută pentru filmele sale adesea mai relevante decât ceea ce livrează de obicei Hollywood-ul a ales să cheltuiască 100 de milioane de dolari pentru a face The Midnight Sky, o aglomerare de elemente mult prea familiare din alte SF-uri unite de scene în care actori precum Felicity Jones, Kyle Chandler, Demián Bichir şi David Oyelowo interpretează mult prea grav, printre elemente de recuzită costisitoare, nişte eroi mult prea banali...
Fără să-i lipsească şi alte elemente ataşante, acest SF despre cum un succes al ştiinţei devine practic imponderabil într-un nou context social îşi scoate prea multe obstacole în faţă şi se împiedică de toate, unul după altul. I-am apreciat poezia, dar nu şi pompa, iar filmul în sine are parte de o traiectorie în sincron cu cea a protagoniştilor săi: toate bunele intenţii nu duc nicăieri, The Midnight Sky reuşind arareori şi cam fără voie să uimească sau să captiveze.
Sfatul nostru este să nu te uiţi la trailere şi în niciun caz să nu citeşti comentariile la acestea, pentru că prea mulţi comentatori au sesizat anumite detalii (de altfel evidente) şi nu au ezitat să se amuze pe seama lor în comentarii mai mult sau mai puţin acide. O receptare cât mai neinformată nu poate decât să ajute The Midnight Sky şi să distragă atenţia dinspre defectele sale spre cele câteva merite.
Dincolo de premisa filozofică, SF-ul se bucură şi de un protagonist în care, la un moment sau altul al vieţii, ne putem recunoaşte cu toţii. În laboratorul său arctic, cercetătorul Augustine Lofthouse (Clooney) devine martorul extincţiei rase umane, în urma unei misterioase apocalipse. Înconjurat de aparate care funcţionează fără ca informaţiile furnizate de ele să mai poată ajuta pe cineva, Augustine, vizibil suferind în urma evenimentelor ce au dus la extincţia umanităţii, are totuşi un ţel: el trebuie să avertizeze echipajul navei spaţiale suspomenite că reîntoarcerea pe Terra e o capcană. Augustine este fără îndoială un simbol al neputinţei, dar şi unul al speranţei, iar rostul său în poveste, acela al refuzului depunerii armelor chiar şi în cele mai neprimitoare circumstanţe, nu poate decât să inspire.
Din păcate cam aici s-au oprit pentru noi punctele de atracţie ale acestui SF inspirat de romanul Good Morning Midnight al lui Lily Brooks-Dalton. Este un mister cum o echipă de cineaşti cunoscută pentru filmele sale adesea mai relevante decât ceea ce livrează de obicei Hollywood-ul a ales să cheltuiască 100 de milioane de dolari pentru a face The Midnight Sky, o aglomerare de elemente mult prea familiare din alte SF-uri unite de scene în care actori precum Felicity Jones, Kyle Chandler, Demián Bichir şi David Oyelowo interpretează mult prea grav, printre elemente de recuzită costisitoare, nişte eroi mult prea banali...
