Părerea criticului
La finalul lui 2014 se încheiau - în judeţul Constanţa - filmările producţiei Miracolul din Tekir, cu actorii Dorotheea Petre, Elina Löwensohn, Bogdan Dumitrache și George Pistereanu, în regia Ruxandrei Zenide. În septembrie 2015, filmul a avut premiera la Zürich Film Festival, cu a cărei ocazie s-au lansat trailerul oficial, unul dintre cele mai bune ale anului trecut. Bântuitor, cu promisiunea deschiderii spre horror.
Cunoscută în primul rând pentru multi-premiatul film Ryna, regizoarea lasă în urmă realismul observațional cu care ne-a obișnuit, pentru acest film fantastic; deși supranaturalul nu este explicit, atmosfera, muzica, peisajul dobrogean dar mai ales protagonista plasează filmul în zona unui gen puțin explorat în cinematografia noastră.
Am descoperit un film sensibil ce valorifică aura supranaturală a peisajului Dobrogei, un film despre magia locurilor și mai ales despre feminitate, care m-a surprins plăcut. Filmul, plasat undeva pe o coasta a Mării Negre ușor proiectată în fantastic și oniric (cazinoul decrepit din Constanța e în film un hotel încântător, Techirghiolul are vulcani noroioși etc.) e despre vrăji și despre o vrăjitoare cu o frumusețe sălbatică, asemena locurilor a căror fiică este, telurică, dar cu o voce aproape nepământeană; nu e vrăjitoarea din filmele horror, e mai degrabă vindecătoarea care - știind tainele locurilor, cu sobrietate și cuvinte puține - lecuiește oamenii împlinind, cu vorbe magice, legende din vechime. Actrița Dorotheea Petre face din Mara un personaj ce va rămâne în galeria de eroine memorabile ale cinematografiei noastre. Un personaj care mă însoțește și acum, la scrierea acestor rânduri.
Însă nici lumea actuală nu e departe, și oameni care nu fac parte din universul arhaic al protagonistei vor să îi afle tainele și să apeleze la puterile ei de vindecare. Și astfel, vrăjile și descântecele revin. Filmul nu e horror, deși în anumite momente am simțit fiori și un „jump scare” gata să se întâmple. Și - totuși - nu, magia din film - chiar dacă înspăimântă - nu e aceea din galeria demonicului de Hollywood: vine dintr-o lume ambivalentă a spiritelor păgâne ale pământului și ale locurilor. Puterile păgâne ale pământului, spiritele telurice vorbesc parcă în acest film din nămolul care gâlgâie. Despre duhurile acestea telurile a scris unul dintre poeții mei de suflet, Adrian Maniu. „În temelii deșelate se trezesc/Vise vechi, cât păstra pământul”, scria Adrian Maniu în poezia „Fata pândarului” și, în altă poeziea aceluiași poet, „Colinele înalță-n seară spinările albastre-sure/drumuri merg călăuzite cu procesiunile de plopi/O mlaștină închide ochiul, sub o sprânceană de pădure/Împleticitele iazuri sfârșesc la râpile cu gropi”.
Însăși protagonista este într-o relație complicată cu magia pe care o înțelege și o absoarbe, dar pe care nu neapărat o controlează, și crede cu tărie că pământul are puteri nebănuite. Imaginea este excelentă și valorifică un peisaj aparte: scene mistice pe malul mării, în care personajele apar și dispar din ceață, peisajul vulcanilor noroioși, o scenă de noapte la lumina torțelor, trecerea mării spre lumea de dincolo.
Cu magie și mister, un aspect poate trece neobservat, însă merită reamintit: Miracolul este un film centrat pe feminitate. Atât protagonista, cât și celelalte personaje la care se raportează (cu excepția personajului secundar, preotul Andrei - jucat de actorul Bogdan Dumitrache - una dintre figurile cele mai luminoase de preoți din filmele recente) sunt femei. Iar dramele lor nu vin numai din contextul subiectului filmului, sunt drame general feminine.
Cunoscută în primul rând pentru multi-premiatul film Ryna, regizoarea lasă în urmă realismul observațional cu care ne-a obișnuit, pentru acest film fantastic; deși supranaturalul nu este explicit, atmosfera, muzica, peisajul dobrogean dar mai ales protagonista plasează filmul în zona unui gen puțin explorat în cinematografia noastră.
Am descoperit un film sensibil ce valorifică aura supranaturală a peisajului Dobrogei, un film despre magia locurilor și mai ales despre feminitate, care m-a surprins plăcut. Filmul, plasat undeva pe o coasta a Mării Negre ușor proiectată în fantastic și oniric (cazinoul decrepit din Constanța e în film un hotel încântător, Techirghiolul are vulcani noroioși etc.) e despre vrăji și despre o vrăjitoare cu o frumusețe sălbatică, asemena locurilor a căror fiică este, telurică, dar cu o voce aproape nepământeană; nu e vrăjitoarea din filmele horror, e mai degrabă vindecătoarea care - știind tainele locurilor, cu sobrietate și cuvinte puține - lecuiește oamenii împlinind, cu vorbe magice, legende din vechime. Actrița Dorotheea Petre face din Mara un personaj ce va rămâne în galeria de eroine memorabile ale cinematografiei noastre. Un personaj care mă însoțește și acum, la scrierea acestor rânduri.
Însă nici lumea actuală nu e departe, și oameni care nu fac parte din universul arhaic al protagonistei vor să îi afle tainele și să apeleze la puterile ei de vindecare. Și astfel, vrăjile și descântecele revin. Filmul nu e horror, deși în anumite momente am simțit fiori și un „jump scare” gata să se întâmple. Și - totuși - nu, magia din film - chiar dacă înspăimântă - nu e aceea din galeria demonicului de Hollywood: vine dintr-o lume ambivalentă a spiritelor păgâne ale pământului și ale locurilor. Puterile păgâne ale pământului, spiritele telurice vorbesc parcă în acest film din nămolul care gâlgâie. Despre duhurile acestea telurile a scris unul dintre poeții mei de suflet, Adrian Maniu. „În temelii deșelate se trezesc/Vise vechi, cât păstra pământul”, scria Adrian Maniu în poezia „Fata pândarului” și, în altă poeziea aceluiași poet, „Colinele înalță-n seară spinările albastre-sure/drumuri merg călăuzite cu procesiunile de plopi/O mlaștină închide ochiul, sub o sprânceană de pădure/Împleticitele iazuri sfârșesc la râpile cu gropi”.
Însăși protagonista este într-o relație complicată cu magia pe care o înțelege și o absoarbe, dar pe care nu neapărat o controlează, și crede cu tărie că pământul are puteri nebănuite. Imaginea este excelentă și valorifică un peisaj aparte: scene mistice pe malul mării, în care personajele apar și dispar din ceață, peisajul vulcanilor noroioși, o scenă de noapte la lumina torțelor, trecerea mării spre lumea de dincolo.
Cu magie și mister, un aspect poate trece neobservat, însă merită reamintit: Miracolul este un film centrat pe feminitate. Atât protagonista, cât și celelalte personaje la care se raportează (cu excepția personajului secundar, preotul Andrei - jucat de actorul Bogdan Dumitrache - una dintre figurile cele mai luminoase de preoți din filmele recente) sunt femei. Iar dramele lor nu vin numai din contextul subiectului filmului, sunt drame general feminine.
