Părerea criticului
The Nest, cu Jude Law și Carrie Coon, este un portret al volatilității succesului, povestea fiind plasată în sânul unei familii americane. Luptăm pentru el, îl atingem, apoi ne scapă printre degete. Personajul principal, jucat de Jude Law , este - pe cât de strălucit și ambițios - pe atât de avid de status, succes, încercând să cultive imaginea unui om bogat chiar când e falit. Filmul îl surprinde în momentul în care bărbatul este în cădere... va junge să piardă tot? Axa epică a filmului e mai mult bazată pe sentimente, emoţii, semnificaţii, nu pe fapte.
Imaginea tenebroasă (semnată de Matyas Erdely, directorul de imagine maghiar care a lucrat la Son of Saul) și coloana sonoră cu disonanțele rău-prevestitoare transferă spectatorului angoasa personajelor aflate față în față cu prăbușirea morală și financiară. E o supralicitare în lipsa unui timp acordat construirii backstory-ului protagoniștilor, de care nu avem parcă suficient timp sa ne atașăm. Totodată, e singura „intervenție” a regizorului, care apoi preferă cadrele largi, distanțarea (filmează din mașină personajele aflate afară, de exemplu), alegând să nu își judece personajele.
Universul care l-a format pe Rory O' Hara (Jude Law) e prezentat într-o replică și o secvență - îi amintește soției că a avut o copilărie grea, iar înainte de asta o discuție cu bătrâna lui mamă relevă că au fost niște srăini - femeia nu își cunoaște nepotul, iar el o „invită” abia acum pe mamă în viața lui. Pe de altă parte, o serie de situaţii de viaţă banale, aparent gratuite, sunt destinate să aprofundeze umanitatea lui Rory - bărbatul îi aduce ceaiul sau cafeaua soției la pat în fiecare dimineață. Mai aflăm că a început de jos și a avut o ascensiune fulgerătoare, ajunsese chiar să aibă în cont 1 milion de dolari. Jude Law compune convingător tipul de persoană ambițioasă, strălucită, pe de o parte carismatică, pe de alta impulsivă până la autodistrugere.
Filmul începe într-o familie newyorkeză de clasă medie: două mașini în curte, piscină în spate. Este o nouă dimineața pentru Rory O' Hara (Jude Law), care se uită îngândurat pe fereastră în timp ce dă un telefon, unul care pare să schimbe toată viața aceasta confortabilă pe care și-a construit-o sieși și familiei sale. Este oare nemulțumire ceea ce vede pe fața lui, pe măsură ce acesta scrutează vecinătățile? Sau este îngrijorare, poate disperare – acea conștiință că deși nu are tot ceea ce îi trebuie, poate pierde totul într-o clipă?
Așa cum jocul lui Jude Law sugerează inteligent, răspunsul este undeva între. În câteva momente, Rory îi aruncă ideea soției sale, Allison (Carrie Coon strălucită): cei doi se vor muta cu copiii în Anglia, acolo unde Rory a crescut, unde acesta are de gând să aibă o slujbă bună la o firmă comercială britanică. Allison nu e atât de ușor de convins, însă întotdeauna ea a cedat: e a patra oară în zece ani când familia se mută, și totuși e cea mai drastică mutare. Vedem apoi cum Rory face cu soția și cu cei doi copii, Samantha (Oona Roche) și Benjamin (Charlie Shotwell), un tur al conacului de țară pe care l-a închiriat în Surrey, care cuprinde mobilă de epocă și un grajd pentru caii lui Allison (care este instructoare de echitație). Totul însă pare prea frumos ca să fie adevărat... Desfășurarea ulterioară a evenimentelor o demonstrează.
Într-o scenă după o noapte albă în care fiecare dintre cei patru O' Hara își dau în petec, vor lua un mic dejun împreună - e cel mai fericit moment de familie. Arată că după cădere mai există speranță.
Privind filmul, ne-am întrebat fără să găsim răspuns de ce e plasat în anii '80 ai secolului XX, și nu în actualitate, de exemplu.
Imaginea tenebroasă (semnată de Matyas Erdely, directorul de imagine maghiar care a lucrat la Son of Saul) și coloana sonoră cu disonanțele rău-prevestitoare transferă spectatorului angoasa personajelor aflate față în față cu prăbușirea morală și financiară. E o supralicitare în lipsa unui timp acordat construirii backstory-ului protagoniștilor, de care nu avem parcă suficient timp sa ne atașăm. Totodată, e singura „intervenție” a regizorului, care apoi preferă cadrele largi, distanțarea (filmează din mașină personajele aflate afară, de exemplu), alegând să nu își judece personajele.
Universul care l-a format pe Rory O' Hara (Jude Law) e prezentat într-o replică și o secvență - îi amintește soției că a avut o copilărie grea, iar înainte de asta o discuție cu bătrâna lui mamă relevă că au fost niște srăini - femeia nu își cunoaște nepotul, iar el o „invită” abia acum pe mamă în viața lui. Pe de altă parte, o serie de situaţii de viaţă banale, aparent gratuite, sunt destinate să aprofundeze umanitatea lui Rory - bărbatul îi aduce ceaiul sau cafeaua soției la pat în fiecare dimineață. Mai aflăm că a început de jos și a avut o ascensiune fulgerătoare, ajunsese chiar să aibă în cont 1 milion de dolari. Jude Law compune convingător tipul de persoană ambițioasă, strălucită, pe de o parte carismatică, pe de alta impulsivă până la autodistrugere.
Filmul începe într-o familie newyorkeză de clasă medie: două mașini în curte, piscină în spate. Este o nouă dimineața pentru Rory O' Hara (Jude Law), care se uită îngândurat pe fereastră în timp ce dă un telefon, unul care pare să schimbe toată viața aceasta confortabilă pe care și-a construit-o sieși și familiei sale. Este oare nemulțumire ceea ce vede pe fața lui, pe măsură ce acesta scrutează vecinătățile? Sau este îngrijorare, poate disperare – acea conștiință că deși nu are tot ceea ce îi trebuie, poate pierde totul într-o clipă?
Așa cum jocul lui Jude Law sugerează inteligent, răspunsul este undeva între. În câteva momente, Rory îi aruncă ideea soției sale, Allison (Carrie Coon strălucită): cei doi se vor muta cu copiii în Anglia, acolo unde Rory a crescut, unde acesta are de gând să aibă o slujbă bună la o firmă comercială britanică. Allison nu e atât de ușor de convins, însă întotdeauna ea a cedat: e a patra oară în zece ani când familia se mută, și totuși e cea mai drastică mutare. Vedem apoi cum Rory face cu soția și cu cei doi copii, Samantha (Oona Roche) și Benjamin (Charlie Shotwell), un tur al conacului de țară pe care l-a închiriat în Surrey, care cuprinde mobilă de epocă și un grajd pentru caii lui Allison (care este instructoare de echitație). Totul însă pare prea frumos ca să fie adevărat... Desfășurarea ulterioară a evenimentelor o demonstrează.
Într-o scenă după o noapte albă în care fiecare dintre cei patru O' Hara își dau în petec, vor lua un mic dejun împreună - e cel mai fericit moment de familie. Arată că după cădere mai există speranță.
Privind filmul, ne-am întrebat fără să găsim răspuns de ce e plasat în anii '80 ai secolului XX, și nu în actualitate, de exemplu.
