Părerea criticului
Cu atâtea seriale care apar săptămânal, un cronicar de film şi TV rareori îşi permite luxul binging-ului (termen pe care nu l-am fi folosit înainte de a fi popularizat de o controversată campanie a unui operator de telefonie mobilă). Încă de la primul episod al lui The OA, a devenit clar că este una dintre cele mai promiţătoare ale anului. Rezultatul? Toate cele opt episoade ale primului sezon văzute în tot atâtea ore.
Chiar dacă finalul a polarizat reacţiilor criticilor şi ale publicului deopotrivă, The OA este fără îndoială unul dintre cele mai originale, bine scrise şi bine conduse seriale văzute în ultimii ani. Este în acelaşi timp şi unul dintre cele mai puţin previzibile şi lipsite de clişee. Şi mai are o particularitate rar întâlnită: o captivantă viziune feminină asupra traumei, datorate creatoarei Brit Marling (Another Earth, Sound of My Voice), care interpreatează şi rolul principal.
În centrul atenţiei este Prairie Johnson, o tânără care revine în oraşul familiei adoptive la şapte ani de la dispariţia ei. Revenirea are câteva aspecte ce iau comunitatea prin surprindere: tânăra, oarbă în urmă cu şapte ani, poate acum să vadă, are spatele acoperit cu oribile cicatrice şi nu vrea să sufle o vorbă despre ce i s-a întâmplat în perioada cât a lipsit. Prairie refuză să dea orice informaţie FBI-ului şi părinţilor ei, Abel (Scott Wilson) şi Nancy (Alice Krige), dar în acelaşi timp strânge laolaltă un grup pestriţ (o profesoară şi patru elevi foarte diferiţi de la liceul din localitate), cărora le descrie fantasticele ei aventuri, cerându-le ajutorul într-un demers pe viaţă şi pe moarte.
The OA (titlul are mai multe semnificaţii ce nu pot fi trecute în revistă fără spoilere) este unul dintre acele seriale despre pe care mai bine nu încerci să le analizezi pentru că orice analiză este un teren fertil pentru detalii ce nu ar trebui ştiute înaintea vizionării. Povestea are atâtea straturi şi oferă atâtea informaţii ce aparent se contrazic, încât poate frustra spectatorul, recompensându-l în acelaşi timp cu atmosferă, mister şi imprevizibil. Asemănător păpuşilor Matrioşka ce apar într-unul din primele episoade, scenariul te manipulează perfect, oferindu-ţi informaţie exact în ritmul dorit de creatori, un ritm fascinant şi acaparator.
Poate că elementele new age îi vor îndepărta pe unii spectatori, ca şi discuţiile despre multiplele straturi ale realităţii. Dar cei care acceptă convenţiile (în funcţie de asta reacţiile pot fi ori "excelent", ori "dezastru") nu vor putea să nu aprecieze modul cum serialul discută despre familie, loialitate, încredere, comunicare, speranţă, solidaritate şi minunatele ei efecte pozitive sau fascinanta senzaţie că eşti parte dintr-un întreg mai complex decât te-ai fi aşteptat.
Unul din serialele obligatorii ale lui 2016.
Chiar dacă finalul a polarizat reacţiilor criticilor şi ale publicului deopotrivă, The OA este fără îndoială unul dintre cele mai originale, bine scrise şi bine conduse seriale văzute în ultimii ani. Este în acelaşi timp şi unul dintre cele mai puţin previzibile şi lipsite de clişee. Şi mai are o particularitate rar întâlnită: o captivantă viziune feminină asupra traumei, datorate creatoarei Brit Marling (Another Earth, Sound of My Voice), care interpreatează şi rolul principal.
În centrul atenţiei este Prairie Johnson, o tânără care revine în oraşul familiei adoptive la şapte ani de la dispariţia ei. Revenirea are câteva aspecte ce iau comunitatea prin surprindere: tânăra, oarbă în urmă cu şapte ani, poate acum să vadă, are spatele acoperit cu oribile cicatrice şi nu vrea să sufle o vorbă despre ce i s-a întâmplat în perioada cât a lipsit. Prairie refuză să dea orice informaţie FBI-ului şi părinţilor ei, Abel (Scott Wilson) şi Nancy (Alice Krige), dar în acelaşi timp strânge laolaltă un grup pestriţ (o profesoară şi patru elevi foarte diferiţi de la liceul din localitate), cărora le descrie fantasticele ei aventuri, cerându-le ajutorul într-un demers pe viaţă şi pe moarte.
The OA (titlul are mai multe semnificaţii ce nu pot fi trecute în revistă fără spoilere) este unul dintre acele seriale despre pe care mai bine nu încerci să le analizezi pentru că orice analiză este un teren fertil pentru detalii ce nu ar trebui ştiute înaintea vizionării. Povestea are atâtea straturi şi oferă atâtea informaţii ce aparent se contrazic, încât poate frustra spectatorul, recompensându-l în acelaşi timp cu atmosferă, mister şi imprevizibil. Asemănător păpuşilor Matrioşka ce apar într-unul din primele episoade, scenariul te manipulează perfect, oferindu-ţi informaţie exact în ritmul dorit de creatori, un ritm fascinant şi acaparator.
Poate că elementele new age îi vor îndepărta pe unii spectatori, ca şi discuţiile despre multiplele straturi ale realităţii. Dar cei care acceptă convenţiile (în funcţie de asta reacţiile pot fi ori "excelent", ori "dezastru") nu vor putea să nu aprecieze modul cum serialul discută despre familie, loialitate, încredere, comunicare, speranţă, solidaritate şi minunatele ei efecte pozitive sau fascinanta senzaţie că eşti parte dintr-un întreg mai complex decât te-ai fi aşteptat.
Unul din serialele obligatorii ale lui 2016.
