Urmărești 2 ore un film și nu știi cum se termina, rahat pansat.
gbanescu
pe 13 August 2020 23:47
Un film bun. Subevaluat pe IMDB. De ce ? Pentru ca este un film aparent atipic de spionaj, despre o operatiune tipica de spionaj (film aparent atipic de spionaj, doar in masura in care referinta ar fi un film de gen, marca Hollywood).
Cu alte cuvinte, este un film fara superagenti care finalizeaza cu succes misiuni imposibile. Este un film care descrie sec, dar acurat, un modus operandi al Mossad, cu o transpunere fidela a pragmatismului, cinismului si duritatii pe care le presupune o operatiune de importanta capitala pentru statul evreu, cum este cea din scenariul „The Operative”: dirijarea in anturajul intim al tintei (personajul Farhad) a unui agent (Diane Kruger), identificarea vulnerabilitatilor tintei (incalcarea embargoului impus Iranului) si punerea in scena a momentului operativ necesar recrutarii prin constrangere a tintei.
Toate acestea sunt subsumate unui obiectiv de maxima importanta pentru Israel: vanzarea catre Iran, prin intermediul unor terti, de tehnologie nucleara cu componente defecte, „impanata” cu dispozitive de urmarire pe baza carora Mossad sa poata cunoaste oricand trasabilitatea acesteia.
Pentru ducerea la bun sfarsit a unei astfel de operatiuni, Mossad-ul este pragmatic, cinic si dur. Nu tolereaza accidente de parcurs, gen idile cu inamicul, neraportarea de catre ofiterul directional al agentului a unei situatii cu potential contrainformativ grav (intreruperea de sarcina) si, cu atat mai putin, actiuni care ar putea duce la deconspirarea unor operatiuni in derulare (cutia de valori din banca elvetiana).
Personajul lui Martin Freeman – bun in rolul sau de „handler” (ofiter directional) al agentului Rachel (Diane Kruger) ii explica acesteia, observand o usoara inclinatie a ei de a ascunde adevarul: „In aceasta profesie trebuie sa fii completamente sincer cu cei din organizatia din care faci parte.” Si continua: „You can lie to the world, but in here you tell the truth. Because we have to trust you. We have to completly trust you !”
Celor interesati de subiect si care au avut ocazia sa citeasca lucrarea lui Gordon Thomas – „Gideon’s Spies. The inside story of Israel’s legendary Secret Sevice: The Mossad” ori au vazut excelentul documentar Netflix „Inside the Mossad”, li se va parea destul de firesc sa incadreze si acest film in motto-ul de pe coperta cartii lui Gordon Thomas: „Tells it like it was – and like it is”, zicere atribuita lui Meir Amit, fost director Mossad.
Interesante, in film, si sedintele de brainstorming ale echipelor Mossad: fiecare decizie importanta este analizata de seful operatiunii impreuna cu un colectiv consistent de colaboratori, in diverse case conspirative.
Exista discutii legate de finalul incert al filmului („open ending”), la care se ajunge dupa ce Rachel clacheaza in urma misiunii (care era cat-pe-ce sa se termine dezastruos) de trecere peste granita turco-iraniana a unor explozibili, folositi ulterior de Mossad pentru atentate in Teheran.
Cred ca acest final (aparent) indecis se datoreaza, la fel ca si in cazul altor subiecte sensibile ecranizate, faptului ca regizorului i-a fost frica sa expuna o concluzie ferma – ceea ce ar fi echivalat cu propria viziune asupra dilemei relevate de film, si anume:
- Pe de o parte, Israelul (Mossad-ul, implicit) este in razboi cu lumea araba si Iranul: „This is war. This is not LIKE war. This IS war. And in war innocent people die.” In joc este insasi existenta statului evreu, iar una din directiile principale de actiune ale Mossad este compromiterea, cu ORICE pret, a eforturilor tarilor arabe de a-si construi arme de distrugere in masa.
- Pe de alta parte, mijloacele pe care Mossad-ul le foloseste pentru a-si atinge scopul (asasinate, atentate cu victime colaterale, inclusiv copii, etc.) si interdictiile impuse agentului Rachel (care conduc la destramarea unei relatii de iubire si chiar la o intrerupere de sarcina), toate acestea devin argumente insurmontabile in decizia agentului de a „termina intelegerea” cu Mossad.
Intr-adevar, din scena finala cu care se incheie abrupt filmul pare ca regizorul nu doreste sa traga nicio concluzie in favoarea vreuneia dintre parti. Totusi, e vorba doar de o aparenta, in fapt, nu e nimic incert:
- oferta avansata de Rachel (concesii pentru ea si Farhad, in schimbul nepublicarii documentelor compromitatoare) este refuzata categoric;
- ordinul pentru suprimare ei fizica este dat;
- recrutorul ei („Thomas” / Martin Freeman) nu reuseste in scena finala decat sa amane deznodamantul – si eventual sa-si pecetluiasca propria soarta;
- iranianul recrutat (Farhad) ramane in continuare in schema – nu i se va permite sa se „elibereze” din postura de sursa a Mossad.
Deci, unde este incertitudinea ? Lucrurile par destul de clare, chiar daca finalul nu ne este servit pe tava.
Asadar, un film bun, subevaluat de IMDB.
_xXx_
pe 23 Iunie 2020 11:59
Bun filmul, însă.. păcat de final, total neinspirat, de fapt lipsește cu desăvârșire! Zici că s-au grăbit să-l termine! D Kruger foarte bună...se vede că s-a maturizat..;)
blacksea_rider
pe 08 Mai 2020 10:39
O femeie este recrutată de Mossad pentru a lucra sub acoperire în Teheran."The Hollywood Reporter " despre film : unsatisfying open ending finish ...si pentru mine finalul e dezamagitor,asemanator cu Munich poate,dar macar acolo stii ce se-ntampla cu Avner...dar Munich sau Sword of Gideon sunt cu trei clase peste...7 totusi pt D Kruger...
Cu alte cuvinte, este un film fara superagenti care finalizeaza cu succes misiuni imposibile. Este un film care descrie sec, dar acurat, un modus operandi al Mossad, cu o transpunere fidela a pragmatismului, cinismului si duritatii pe care le presupune o operatiune de importanta capitala pentru statul evreu, cum este cea din scenariul „The Operative”: dirijarea in anturajul intim al tintei (personajul Farhad) a unui agent (Diane Kruger), identificarea vulnerabilitatilor tintei (incalcarea embargoului impus Iranului) si punerea in scena a momentului operativ necesar recrutarii prin constrangere a tintei.
Toate acestea sunt subsumate unui obiectiv de maxima importanta pentru Israel: vanzarea catre Iran, prin intermediul unor terti, de tehnologie nucleara cu componente defecte, „impanata” cu dispozitive de urmarire pe baza carora Mossad sa poata cunoaste oricand trasabilitatea acesteia.
Pentru ducerea la bun sfarsit a unei astfel de operatiuni, Mossad-ul este pragmatic, cinic si dur. Nu tolereaza accidente de parcurs, gen idile cu inamicul, neraportarea de catre ofiterul directional al agentului a unei situatii cu potential contrainformativ grav (intreruperea de sarcina) si, cu atat mai putin, actiuni care ar putea duce la deconspirarea unor operatiuni in derulare (cutia de valori din banca elvetiana).
Personajul lui Martin Freeman – bun in rolul sau de „handler” (ofiter directional) al agentului Rachel (Diane Kruger) ii explica acesteia, observand o usoara inclinatie a ei de a ascunde adevarul: „In aceasta profesie trebuie sa fii completamente sincer cu cei din organizatia din care faci parte.” Si continua: „You can lie to the world, but in here you tell the truth. Because we have to trust you. We have to completly trust you !”
Celor interesati de subiect si care au avut ocazia sa citeasca lucrarea lui Gordon Thomas – „Gideon’s Spies. The inside story of Israel’s legendary Secret Sevice: The Mossad” ori au vazut excelentul documentar Netflix „Inside the Mossad”, li se va parea destul de firesc sa incadreze si acest film in motto-ul de pe coperta cartii lui Gordon Thomas: „Tells it like it was – and like it is”, zicere atribuita lui Meir Amit, fost director Mossad.
Interesante, in film, si sedintele de brainstorming ale echipelor Mossad: fiecare decizie importanta este analizata de seful operatiunii impreuna cu un colectiv consistent de colaboratori, in diverse case conspirative.
Exista discutii legate de finalul incert al filmului („open ending”), la care se ajunge dupa ce Rachel clacheaza in urma misiunii (care era cat-pe-ce sa se termine dezastruos) de trecere peste granita turco-iraniana a unor explozibili, folositi ulterior de Mossad pentru atentate in Teheran.
Cred ca acest final (aparent) indecis se datoreaza, la fel ca si in cazul altor subiecte sensibile ecranizate, faptului ca regizorului i-a fost frica sa expuna o concluzie ferma – ceea ce ar fi echivalat cu propria viziune asupra dilemei relevate de film, si anume:
- Pe de o parte, Israelul (Mossad-ul, implicit) este in razboi cu lumea araba si Iranul: „This is war. This is not LIKE war. This IS war. And in war innocent people die.” In joc este insasi existenta statului evreu, iar una din directiile principale de actiune ale Mossad este compromiterea, cu ORICE pret, a eforturilor tarilor arabe de a-si construi arme de distrugere in masa.
- Pe de alta parte, mijloacele pe care Mossad-ul le foloseste pentru a-si atinge scopul (asasinate, atentate cu victime colaterale, inclusiv copii, etc.) si interdictiile impuse agentului Rachel (care conduc la destramarea unei relatii de iubire si chiar la o intrerupere de sarcina), toate acestea devin argumente insurmontabile in decizia agentului de a „termina intelegerea” cu Mossad.
Intr-adevar, din scena finala cu care se incheie abrupt filmul pare ca regizorul nu doreste sa traga nicio concluzie in favoarea vreuneia dintre parti. Totusi, e vorba doar de o aparenta, in fapt, nu e nimic incert:
- oferta avansata de Rachel (concesii pentru ea si Farhad, in schimbul nepublicarii documentelor compromitatoare) este refuzata categoric;
- ordinul pentru suprimare ei fizica este dat;
- recrutorul ei („Thomas” / Martin Freeman) nu reuseste in scena finala decat sa amane deznodamantul – si eventual sa-si pecetluiasca propria soarta;
- iranianul recrutat (Farhad) ramane in continuare in schema – nu i se va permite sa se „elibereze” din postura de sursa a Mossad.
Deci, unde este incertitudinea ? Lucrurile par destul de clare, chiar daca finalul nu ne este servit pe tava.
Asadar, un film bun, subevaluat de IMDB.