Părerea criticului
Se zvonea cã distribuitorii nostri îl vor asmuti pe Mel Gibson asupra spectatorului chiar în Vinerea Mare, ceea ce le-ar fi primejduit serios sufletele.
Patimile lui Hristos e genul de film împotriva cãruia un critic nu poate sã câstige: oamenii care ni-l vând au avut grijã sã ne bage în cap cã doar cei mai tari dintre noi îl vom vedea pânã la sfârsit si astfel s-au asigurat cã îl vom vedea cu totii.
E adevãrat cã regizorul Mel Gibson – oricât de des ar repeta cã n-a fãcut decât sã urmeze Evangheliile, oricât de des ar arãta spre pictura lui Caravaggio – a fãcut ceva ce n-a mai fãcut nimeni. Întrebarea este dacã acel ceva merita fãcut. Gibson s-a concentrat atât de intens pe suferinþa fizicã si s-a dedicat cu atâta patimã aspectelor tehnice ale torturii încât, în loc sã ajungã la Fiul lui Dumnezeu, a ajuns la mama dracului – la un spectacol care spumegã de durere si de urã chiar si-n rarele momente în care, cu jumãtate de gurã, spune ceva despre iubire si mântuire. Pretentiile de documentarist ale lui Gibson nu meritã luate în serios: câteva ore într-o bibliotecã sunt de ajuns ca sã scoatã la ivealã feluritele trãdãri de care autorul se face vinovat, în fata evanghelistilor si a istoricilor.
Dacã simtiti cã trebuie neapãrat sã asistati la distrugerea, în acelasi timp metodicã si sãlbaticã, a unui trup omenesc – iar faptul cã e vorba despre trupul lui Iisus vã procurã un frison suplimentar –, atunci mergeti la film. Cât despre iluminarea spiritualã, existã mai multe sanse de asa ceva la o comedie usoarã precum Ce-si doresc femeile (2000), unde Mel Gibson se depila, încerca niste ciorapi de damã, fãcea pe nebunul si pãrea fericit, iar Patimile lui Hristos – plãsmuirea sado-masochistã a unei minsi întunecate – nici mãcar nu se vedea la orizont.
Patimile lui Hristos e genul de film împotriva cãruia un critic nu poate sã câstige: oamenii care ni-l vând au avut grijã sã ne bage în cap cã doar cei mai tari dintre noi îl vom vedea pânã la sfârsit si astfel s-au asigurat cã îl vom vedea cu totii.
E adevãrat cã regizorul Mel Gibson – oricât de des ar repeta cã n-a fãcut decât sã urmeze Evangheliile, oricât de des ar arãta spre pictura lui Caravaggio – a fãcut ceva ce n-a mai fãcut nimeni. Întrebarea este dacã acel ceva merita fãcut. Gibson s-a concentrat atât de intens pe suferinþa fizicã si s-a dedicat cu atâta patimã aspectelor tehnice ale torturii încât, în loc sã ajungã la Fiul lui Dumnezeu, a ajuns la mama dracului – la un spectacol care spumegã de durere si de urã chiar si-n rarele momente în care, cu jumãtate de gurã, spune ceva despre iubire si mântuire. Pretentiile de documentarist ale lui Gibson nu meritã luate în serios: câteva ore într-o bibliotecã sunt de ajuns ca sã scoatã la ivealã feluritele trãdãri de care autorul se face vinovat, în fata evanghelistilor si a istoricilor.
Dacã simtiti cã trebuie neapãrat sã asistati la distrugerea, în acelasi timp metodicã si sãlbaticã, a unui trup omenesc – iar faptul cã e vorba despre trupul lui Iisus vã procurã un frison suplimentar –, atunci mergeti la film. Cât despre iluminarea spiritualã, existã mai multe sanse de asa ceva la o comedie usoarã precum Ce-si doresc femeile (2000), unde Mel Gibson se depila, încerca niste ciorapi de damã, fãcea pe nebunul si pãrea fericit, iar Patimile lui Hristos – plãsmuirea sado-masochistã a unei minsi întunecate – nici mãcar nu se vedea la orizont.
