Părerea criticului
Dacă nu-ţi place foarte mult suma pe care o găseşti în contul bancar la sfârşitul lunii, s-ar putea ca miniseria The Perfect Couple/Cuplul perfect, disponibilă de azi pe Netflix, să-ţi astâmpere întrucâtva fascinaţia pentru fonduri nelimitate: cu o Nicole Kidman de gheaţă în rol de lider incontestabil al clanului Winbury, miniseria pare să sugereze, ambalat într-un whodunit clasic, că cel mai de preţ lucru nu sunt finanţele confortabile, ci relaţiile de familie confortabile.
Bun-venit în Nantucket, o insulă din largul coastei statului Massachusetts şi costisitoare reşedinţă de vară a celor mai bogate familii, cu valoarea medie a unei case ridicându-se la peste 2 milioane de dolari. O vedetă locală este Greer Winbury (Kidman), o romancieră adulată pentru romanele ei poliţiste, care acum pregăteşte cu o mână de fier nunta fiului mijlociu, Benji (Billy Howle). Totuşi, Greer nu scapă nicio ocazie să-i sugereze miresei, Amelia (Eve Hewson, pe care ar trebui s-o vezi şi în excelentul serial irlandez Bad Sisters), că originile ei modeste nu se "asortează" deloc cu statutul ireproşabil al clanului Winbury. Lucrurile degenerează când, în ziua nunţii, cadavrul celei mai bune prietene a Amaliei, Merritt (Meghann Fahy, din al doilea sezon The White Lotus) este găsit pe plaja din faţa casei.
Miniseria este regizată de daneza Susanne Bier, unica regizoare din lume care a câştigat un Oscar, un Glob de Aur, un premiu Primetime Emmy şi un premiu al Academiei Europene de Film. Ea navighează fără probleme complicatul hăţiş de relaţii şi animozităţi din această familie în care toată lumea se şicanează neîncetat, cu un zâmbet larg pe buze, dar cu un pumnal imaginar întotdeauna ascuns la spate. Minut după minut, suspiciunile se îndreaptă spre un nou personaj, pe măsură ce aflăm că relaţia lui Merritt cu diverşi membri ai familiei este mult mai elaborată decât ne-am fi aşteptat iniţial.
Problema acestui serial este că îi lipsesc personajele pozitive. Fiecare are ceva de ascuns, o vorbă otrăvită (aici excelează Dakota Fanning în rolul lui Abby, viitoarea cumnată a Ameliei) sau o destăinuire în doi peri care duc, într-adevăr, povestea mai departe, dar în acelaşi timp fac clanul Winbury să arate ca un grup de maimuţe care au primit, în cuşca lor de la zoo, cafea în loc de apă, ajungând să se tragă de păr cu ţipete asurzitoare. Mesajul, că banul corupe definitiv, este ţipat şi el asurzitor şi fără subtilităţi, până când ajungi să îţi doreşti ca personajele să o fi executat pe săraca Merritt în grup şi să se ducă naibii cu toţii la zdup.
The Perfect Couple se înscrie într-un subgen tot mai popular la Hollywood, "eat the rich" (mănâncă-i pe bogaţi). Numele subgenului vine de la un citat atribuit filozofului Jean-Jacques Rousseau şi des folosit în timpul Revoluţiei franceze, printre valorile căreia s-a numărat şi redistribuirea resurselor dinspre bogaţi spre cei săraci: "Quand le peuple n'aura plus rien à manger, il mangera le riche" (Când poporul nu va mai avea nimic de mâncat, îl va mânca pe bogat). Deşi o prezenţă constantă pe micile şi pe marile ecrane, acest subgen a înregistrat o creştere în popularitate în ultima vreme, prezentând bogatul drept o creatură toxică şi încurajând publicul să-l judece şi, simultan, să se autovalideze.
Miniseria se salvează substanţial cu ultimul episod, în care personajele dau cărţile pe faţă, uneori în moduri de-a dreptul comice. Evident, aşa cum se întâmplă în astfel de producţii, anumite informaţii sunt dezvăluite abia în ultimul moment - în stilul Agathei Christie, care este şi citată ca sursă de inspiraţie pentru cariera de scriitoare a lui Greer, iar descoperirea criminalului nu este un efort de deducţie, ci de răbdare.
Bun-venit în Nantucket, o insulă din largul coastei statului Massachusetts şi costisitoare reşedinţă de vară a celor mai bogate familii, cu valoarea medie a unei case ridicându-se la peste 2 milioane de dolari. O vedetă locală este Greer Winbury (Kidman), o romancieră adulată pentru romanele ei poliţiste, care acum pregăteşte cu o mână de fier nunta fiului mijlociu, Benji (Billy Howle). Totuşi, Greer nu scapă nicio ocazie să-i sugereze miresei, Amelia (Eve Hewson, pe care ar trebui s-o vezi şi în excelentul serial irlandez Bad Sisters), că originile ei modeste nu se "asortează" deloc cu statutul ireproşabil al clanului Winbury. Lucrurile degenerează când, în ziua nunţii, cadavrul celei mai bune prietene a Amaliei, Merritt (Meghann Fahy, din al doilea sezon The White Lotus) este găsit pe plaja din faţa casei.
Miniseria este regizată de daneza Susanne Bier, unica regizoare din lume care a câştigat un Oscar, un Glob de Aur, un premiu Primetime Emmy şi un premiu al Academiei Europene de Film. Ea navighează fără probleme complicatul hăţiş de relaţii şi animozităţi din această familie în care toată lumea se şicanează neîncetat, cu un zâmbet larg pe buze, dar cu un pumnal imaginar întotdeauna ascuns la spate. Minut după minut, suspiciunile se îndreaptă spre un nou personaj, pe măsură ce aflăm că relaţia lui Merritt cu diverşi membri ai familiei este mult mai elaborată decât ne-am fi aşteptat iniţial.
Problema acestui serial este că îi lipsesc personajele pozitive. Fiecare are ceva de ascuns, o vorbă otrăvită (aici excelează Dakota Fanning în rolul lui Abby, viitoarea cumnată a Ameliei) sau o destăinuire în doi peri care duc, într-adevăr, povestea mai departe, dar în acelaşi timp fac clanul Winbury să arate ca un grup de maimuţe care au primit, în cuşca lor de la zoo, cafea în loc de apă, ajungând să se tragă de păr cu ţipete asurzitoare. Mesajul, că banul corupe definitiv, este ţipat şi el asurzitor şi fără subtilităţi, până când ajungi să îţi doreşti ca personajele să o fi executat pe săraca Merritt în grup şi să se ducă naibii cu toţii la zdup.
The Perfect Couple se înscrie într-un subgen tot mai popular la Hollywood, "eat the rich" (mănâncă-i pe bogaţi). Numele subgenului vine de la un citat atribuit filozofului Jean-Jacques Rousseau şi des folosit în timpul Revoluţiei franceze, printre valorile căreia s-a numărat şi redistribuirea resurselor dinspre bogaţi spre cei săraci: "Quand le peuple n'aura plus rien à manger, il mangera le riche" (Când poporul nu va mai avea nimic de mâncat, îl va mânca pe bogat). Deşi o prezenţă constantă pe micile şi pe marile ecrane, acest subgen a înregistrat o creştere în popularitate în ultima vreme, prezentând bogatul drept o creatură toxică şi încurajând publicul să-l judece şi, simultan, să se autovalideze.
Miniseria se salvează substanţial cu ultimul episod, în care personajele dau cărţile pe faţă, uneori în moduri de-a dreptul comice. Evident, aşa cum se întâmplă în astfel de producţii, anumite informaţii sunt dezvăluite abia în ultimul moment - în stilul Agathei Christie, care este şi citată ca sursă de inspiraţie pentru cariera de scriitoare a lui Greer, iar descoperirea criminalului nu este un efort de deducţie, ci de răbdare.
