Un film care se sprijină pe jazz, dar nu pe emoție
Există filme care nu rezonează cu tine, dar cărora le poți recunoaște valoarea. „The Photograph” nu intră în această categorie. Nu pentru că ar fi ratat complet, ci pentru că, dincolo de intenții bune și un ambalaj îngrijit, rămâne un film inert emoțional, lipsit de personalitate și de curaj artistic.
Povestea: Mae Morton (Issa Rae), curator de muzeu, descoperă după moartea mamei sale o fotografie care dezvăluie un trecut necunoscut. Această descoperire o aduce în contact cu Michael (LaKeith Stanfield), jurnalist, iar filmul construiește două povești paralele de iubire: una ratată, aparținând trecutului, și una posibilă, aparținând prezentului.
Ideea este interesantă. Execuția, însă, nu merge suficient de departe. Filmul se oprește exact acolo unde ar fi trebuit să înceapă adevărata confruntare emoțională.
Atmosfera – jazz și atât! Da, există jazz.Și cam atât....
Imaginea este corectă, dar anonimă. Paleta de culori e caldă, dar generică. Cadrele sunt curate, dar lipsite de semnificație. Nimic nu spune o poveste în sine. Nimic nu riscă. Jazz-ul ajunge să facă toată munca emoțională pe care filmul refuză să o facă vizual sau narativ. Fără muzică, „The Photograph” ar fi aproape complet lipsit de identitate.
Actorii – prezenți, nu memorabili !
Nu cunoșteam niciunul dintre actori înainte de film. Și, din păcate, nici după. Nu sunt interpretări slabe, dar sunt interpretări fără amprentă. Personajele nu seduc, nu irită, nu provoacă. Sunt corecte, reținute și ușor de uitat. Filmul nu stârnește nicio curiozitate față de parcursul actorilor dincolo de această producție.
Emoția – controlată până la dispariție !
„The Photograph” vorbește despre iubire, pierdere și traume moștenite, dar o face dintr-o poziție excesiv de sigură. Evită conflictele reale, evită durerea incomodă și evită orice moment care ar putea destabiliza spectatorul.
Rezultatul este un film care nu deranjează, dar nici nu atinge.
Despre valoare ! Sunt filme cu care nu rezonezi, dar pe care le poți apăra critic. Acesta nu este unul dintre ele. „The Photograph” nu reușește să-și impună valoarea dincolo de intenții și ambianță. Îl vezi, îl înțelegi și îl lași în urmă fără regret.
Verdict final – Rating by Laura Harabor : 6 / 10 – (bunicel)
Un film corect, frumos ambalat, dar lipsit de impact emoțional și identitate artistică. „The Photograph” se sprijină pe jazz și pe promisiunea profunzimii, fără să și-o asume cu adevărat. Un film care nu e prost, dar nici necesar.
Text de Laura Hărăbor ✍️
LavyBogdy
pe 13 Decembrie 2020 10:27
Un film relaxant , cu un ritm lent , dar care nu te plictisete si nici nu moment nu deviaza de la subiect , legamantul sacru dintre oameni. Muzica de fundal este un punct forte , care mai anima spiritul personajelor , prezentate prea succint din punctul meu de vedere.
Singurul repros este ca nu am observat acea chimie necesara intre personajele principale , pentru a nuanta ambientul si povestea.
Un film care se sprijină pe jazz, dar nu pe emoție
Există filme care nu rezonează cu tine, dar cărora le poți recunoaște valoarea. „The Photograph” nu intră în această categorie. Nu pentru că ar fi ratat complet, ci pentru că, dincolo de intenții bune și un ambalaj îngrijit, rămâne un film inert emoțional, lipsit de personalitate și de curaj artistic.
Povestea: Mae Morton (Issa Rae), curator de muzeu, descoperă după moartea mamei sale o fotografie care dezvăluie un trecut necunoscut. Această descoperire o aduce în contact cu Michael (LaKeith Stanfield), jurnalist, iar filmul construiește două povești paralele de iubire: una ratată, aparținând trecutului, și una posibilă, aparținând prezentului.
Ideea este interesantă. Execuția, însă, nu merge suficient de departe. Filmul se oprește exact acolo unde ar fi trebuit să înceapă adevărata confruntare emoțională.
Atmosfera – jazz și atât! Da, există jazz.Și cam atât....
Imaginea este corectă, dar anonimă. Paleta de culori e caldă, dar generică. Cadrele sunt curate, dar lipsite de semnificație. Nimic nu spune o poveste în sine. Nimic nu riscă. Jazz-ul ajunge să facă toată munca emoțională pe care filmul refuză să o facă vizual sau narativ. Fără muzică, „The Photograph” ar fi aproape complet lipsit de identitate.
Actorii – prezenți, nu memorabili !
Nu cunoșteam niciunul dintre actori înainte de film. Și, din păcate, nici după. Nu sunt interpretări slabe, dar sunt interpretări fără amprentă. Personajele nu seduc, nu irită, nu provoacă. Sunt corecte, reținute și ușor de uitat. Filmul nu stârnește nicio curiozitate față de parcursul actorilor dincolo de această producție.
Emoția – controlată până la dispariție !
„The Photograph” vorbește despre iubire, pierdere și traume moștenite, dar o face dintr-o poziție excesiv de sigură. Evită conflictele reale, evită durerea incomodă și evită orice moment care ar putea destabiliza spectatorul.
Rezultatul este un film care nu deranjează, dar nici nu atinge.
Despre valoare ! Sunt filme cu care nu rezonezi, dar pe care le poți apăra critic. Acesta nu este unul dintre ele. „The Photograph” nu reușește să-și impună valoarea dincolo de intenții și ambianță. Îl vezi, îl înțelegi și îl lași în urmă fără regret.
Verdict final – Rating by Laura Harabor : 6 / 10 – (bunicel)
Un film corect, frumos ambalat, dar lipsit de impact emoțional și identitate artistică. „The Photograph” se sprijină pe jazz și pe promisiunea profunzimii, fără să și-o asume cu adevărat. Un film care nu e prost, dar nici necesar.
Text de Laura Hărăbor ✍️
Singurul repros este ca nu am observat acea chimie necesara intre personajele principale , pentru a nuanta ambientul si povestea.