Părerea criticului
Trebuie sa admitem din capul locului ca filmul lui Polanski si-a meritat premiile cu varf si indesat. Este o creatie tulburatoare care te cotropeste, chiar daca ai intrat in sala de cinema cu prejudecata ca subiectul a fost epuizat in filmele lui Spielberg, Benigni, Mihaileanu...
"Pianistul" este o opera desavarsita care te face sa-ti fie rusine ca esti om, dar si sa te bucuri de viata - oricat de naclaita in derizoriu - care ti s-a dat. Povestea este cu atat mai cutremuratoare, cu cat faptele sunt reale iar naratorul, Wladyslaw Szpillmann, traieste si astazi.
Desi a suferit traume de nedescris, Szpillmann isi descrie calvarul intr-o tonalitate neutra. Aceeasi lipsa de patima este sesizabila si in ecranizarea lui Polanski, care stie sa evite savant contrastul dintre alb si negru, confruntarea dintre binele absolut si raul absolut. Care, in fond, nici nu exista. Wladyszlaw Szpillmann a fost un stralucit pianist evreu polonez.
Cel care il incarneaza, Adrien Brody, ofera un recital de zile mari, mizand pe interiorizare, nuante fine, rafinament in exprimare. Szpillmann provine dintr-o familie de intelectuali evrei exterminati in lagarul Treblinka. Dar, mai intai, facem cunostinta cu ghettoul varsovian, inconjurat cu ziduri groase si pazite de nazisti. Intimplarile reproduse cu exactitate rece sunt devastatoare.
Oameni calcati in picioare si facuti una cu noroiul. Oameni impuscati in cap doar pentru ca au intrebat "De ce?". Copii ucisi. Mame innebunite. Handicapati azvarliti de la etaj. Soldati care maninca langa mormanul de cadavre in flacari. Colaborationisti evrei, mai rai decat nazistii. Polonezi buni. Polonezi rai. Nazisti odiosi, nazisti sensibili si generosi. Nici Polanski, nici Szpillmann nu privesc cu patima fapte care, in mod normal, starnesc dispret sau chiar ura.
Mai mult decat atat, e loc chiar si pentru umor (negru). "Intamplare vesela" povestita de fratele lui Szpillmann: In ghettou s-a imbolnavit rau de tot un om. A fost chemat doctorul sa-l opereze. De indata ce bolnavul a fost anesteziat, usa a fost sparta de nazistii care i-au impuscat si pe doctor, si pe pacient. Partea buna a intamplarii: bolnavul n-a simtit cand a fost impuscat, fiind sub anestezie.
Cu ajutorul unui colaborationist evreu, pianistul reuseste sa scape din convoiul trimis la gazare. Apoi scapa si din ghettou, ajutat de niste prieteni polonezi care il ascund, platind apoi cu viata. Szpillmann devine o vietate haituita dar cu o forta extraordinara de a supravietui. Sechestrat in ruine, se hraneste cu cateva boabe de fasole si un cartof incoltit. Nu mai are apa. E foarte bolnav. Providenta il ajuta, totusi. Prietenii ii aduc de-ale gurii si un medic care il pune pe picioare. Marele artist de alta data este acum un spectru cu aspect de mucenic.
Rezistenta incepe sa-i hartuiasca pe nazisti. Szpillmann trebuie sa fuga din nou. Ajunge pe o strada cu case paraginite (extraordinar peisaj!). Mort de frig si de foame, gaseste intr-una din case o conserva de castraveti. Pe cand incerca s-o deschida zgomotos, cu vatraiul, este surprins de un ofiter nazist. Care-i cere dovada ca e pianist. Cu degetele inclestate de ger, Szpillmann canta dumnezeieste, stiind ca viata lui atarna de asta. Neamtul este atat de impresionat incat nu-l tradeaza, ba, mai mult, ii aduce o paine si ii lasa mantaua lui, ca sa nu inghete.
Desi in filmul lui Polanski nu exista nici o imagine din lagarele de exterminare, holocaustul este sugerat cu atat mai atroce, cu cat lipsesc comentariile si vaicareala. Atmosfera iadului nazist este redata intr-un mod zguduitor, cu toate mijloacele artei cinematografice. Avem personaje de neuitat, dialoguri concludente, decoruri absolut ravasitoare, un story coplesitor si marea muzica, in efluvii generoase ce acopera si reveleaza adevaruri deloc magulitoare pentru specia umana.
"Pianistul" iti ramane in memorie in totalitate, ca atmosfera si, apoi, in secvente disparate, antologice (carameaua cumparata cu 20 de zloti si impartita in cinci pentru toata familia, mama care si-a sufocat copilul ca sa nu-l auda nazistii plangand, Szpillmann care se pregateste sa se arunce pe fereastra cand aude soldatii in imobil, nazistul beat care impusca tot ce vede, "Nocturna" lui Chopin, in timp ce cladirea radioului este facuta tandari, ninsoarea ca purificare si osanda...).
E clar, Polanski a facut un film imposibil de uitat!
"Pianistul" este o opera desavarsita care te face sa-ti fie rusine ca esti om, dar si sa te bucuri de viata - oricat de naclaita in derizoriu - care ti s-a dat. Povestea este cu atat mai cutremuratoare, cu cat faptele sunt reale iar naratorul, Wladyslaw Szpillmann, traieste si astazi.
Desi a suferit traume de nedescris, Szpillmann isi descrie calvarul intr-o tonalitate neutra. Aceeasi lipsa de patima este sesizabila si in ecranizarea lui Polanski, care stie sa evite savant contrastul dintre alb si negru, confruntarea dintre binele absolut si raul absolut. Care, in fond, nici nu exista. Wladyszlaw Szpillmann a fost un stralucit pianist evreu polonez.
Cel care il incarneaza, Adrien Brody, ofera un recital de zile mari, mizand pe interiorizare, nuante fine, rafinament in exprimare. Szpillmann provine dintr-o familie de intelectuali evrei exterminati in lagarul Treblinka. Dar, mai intai, facem cunostinta cu ghettoul varsovian, inconjurat cu ziduri groase si pazite de nazisti. Intimplarile reproduse cu exactitate rece sunt devastatoare.
Oameni calcati in picioare si facuti una cu noroiul. Oameni impuscati in cap doar pentru ca au intrebat "De ce?". Copii ucisi. Mame innebunite. Handicapati azvarliti de la etaj. Soldati care maninca langa mormanul de cadavre in flacari. Colaborationisti evrei, mai rai decat nazistii. Polonezi buni. Polonezi rai. Nazisti odiosi, nazisti sensibili si generosi. Nici Polanski, nici Szpillmann nu privesc cu patima fapte care, in mod normal, starnesc dispret sau chiar ura.
Mai mult decat atat, e loc chiar si pentru umor (negru). "Intamplare vesela" povestita de fratele lui Szpillmann: In ghettou s-a imbolnavit rau de tot un om. A fost chemat doctorul sa-l opereze. De indata ce bolnavul a fost anesteziat, usa a fost sparta de nazistii care i-au impuscat si pe doctor, si pe pacient. Partea buna a intamplarii: bolnavul n-a simtit cand a fost impuscat, fiind sub anestezie.
Cu ajutorul unui colaborationist evreu, pianistul reuseste sa scape din convoiul trimis la gazare. Apoi scapa si din ghettou, ajutat de niste prieteni polonezi care il ascund, platind apoi cu viata. Szpillmann devine o vietate haituita dar cu o forta extraordinara de a supravietui. Sechestrat in ruine, se hraneste cu cateva boabe de fasole si un cartof incoltit. Nu mai are apa. E foarte bolnav. Providenta il ajuta, totusi. Prietenii ii aduc de-ale gurii si un medic care il pune pe picioare. Marele artist de alta data este acum un spectru cu aspect de mucenic.
Rezistenta incepe sa-i hartuiasca pe nazisti. Szpillmann trebuie sa fuga din nou. Ajunge pe o strada cu case paraginite (extraordinar peisaj!). Mort de frig si de foame, gaseste intr-una din case o conserva de castraveti. Pe cand incerca s-o deschida zgomotos, cu vatraiul, este surprins de un ofiter nazist. Care-i cere dovada ca e pianist. Cu degetele inclestate de ger, Szpillmann canta dumnezeieste, stiind ca viata lui atarna de asta. Neamtul este atat de impresionat incat nu-l tradeaza, ba, mai mult, ii aduce o paine si ii lasa mantaua lui, ca sa nu inghete.
Desi in filmul lui Polanski nu exista nici o imagine din lagarele de exterminare, holocaustul este sugerat cu atat mai atroce, cu cat lipsesc comentariile si vaicareala. Atmosfera iadului nazist este redata intr-un mod zguduitor, cu toate mijloacele artei cinematografice. Avem personaje de neuitat, dialoguri concludente, decoruri absolut ravasitoare, un story coplesitor si marea muzica, in efluvii generoase ce acopera si reveleaza adevaruri deloc magulitoare pentru specia umana.
"Pianistul" iti ramane in memorie in totalitate, ca atmosfera si, apoi, in secvente disparate, antologice (carameaua cumparata cu 20 de zloti si impartita in cinci pentru toata familia, mama care si-a sufocat copilul ca sa nu-l auda nazistii plangand, Szpillmann care se pregateste sa se arunce pe fereastra cand aude soldatii in imobil, nazistul beat care impusca tot ce vede, "Nocturna" lui Chopin, in timp ce cladirea radioului este facuta tandari, ninsoarea ca purificare si osanda...).
E clar, Polanski a facut un film imposibil de uitat!
