Maternitate extrauterină, democratizată, într-un SF romantic fără romantism
Rachel (Emilia Clarke) Alvy (Chiwetel Ejiofor) sunt un cuplu dintr-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat. Ea lucrează la o corporație care gestionează influenceri, iar el e un profesor de botanică. Ea îmbrățișează tehnologia, iar el e un conservator convins, punându-și studenții să îmbrățișeze copaci. Amândoi ar vrea un copil, dar o sarcină i-ar îngreuna lui Rachel munca, așa că apelează la serviciile unui „Centru Uterin”, o companie care asigură un loc într-un uter artificial, un fel de ou de plastic ambulant. E o ocazie rară pentru Rachel, iar dacă nu se hotărăște rapid, pierde un loc râvnit, pe care șefa ei i l-a asigurat odată cu noua promovare.
Premisa pare deci promițătoare: ce-ar fi dacă maternitatea ar fi democratizată și ar deveni o experiență comodă, externalizată. Ambii părinții pot ține acel cocon prins de hamuri pe post de uter cu ataș, amândoi îl pot hrăni, dar majoritatea preferă să își ușureze până la capăt viața și să îl lase la centru. Dar dacă optează totuși să îl țină acasă, trebuie pus într-un suport la încărcat, altfel autonomia e de maxim 48 de ore. Iar la jobul lui Rachel, unde imaginea angajaților e esențială, există un loc special, un fel de vestiar al pod-urilor. Altfel, dacă femeile l-ar ține în hamuri în timpul ședinței, ar atrage prea multă atenție și nu le-ar pica bine celor de la resurse umane.
Doar că în ciuda premisei și a unei posibile chestionări relevante a politicilor de gen, filmul pare o tapițerie algoritmică fără imaginație. Personajele și relațiile de cuplu sunt la fel de sterile ca acel ou extrauterin, dialogul e strict funcțional, punctând fiecare idee sau fiecare punct narativ cu o precizie insipidă, iar Emilia Clarke e mult mai naturală cu ouăle de dragon din Game of Thrones.
Deși nu alunecă în retrofuturism, creionarea leneșă a acelei lumi devine invers proporțională alienării transumaniste pe care o reclamă. E și simptomatică dificultății noastre de a ne mai imagina viitorul în era capitalismului cognitiv și a uniformizărilor algoritmice. Pare că autorii filmului s-au blocat la premisa de bază, ideea de a avea o sarcină extrauterină în viitor, și au explorat-o complet izolat de restul elementelor din acea lume. În rest, mâncarea e imprimată în 3D, plata e tot prin telefon, jaluzelele se ridică singure iar Siri te îndeamnă să îți faci analizele. În media, se vorbește despre pașapoarte de Marte iar terapeuții sunt niște inteligențe artificiale.
Iar când Rachel îi mărturisește unui astfel de terapeut AI, stând în lotus, că s-a visat născând un ou fiert prin cezariană, i se răspunde că interpretarea viselor e so 20th Century!. Și nu trebuie să fii Nostradamus să îți imaginezi că inteligența artificială ar avea un impact mult mai profund în acel viitor, oricând ar fi el.
R_Afc
pe 10 Decembrie 2023 20:36
Un film care promite, dar nu se ține de promisiune. O poveste care ne prezintă o idee interesantă despre cum ar putea arăta viitorul reproducerii.
Intriga devine din ce în ce mai puțin convingătoare pe măsură ce avansează. De asemenea, se epuizează prea devreme și are un act al treilea care nu reușește să aibă un impact emoțional. Regizoarea nu își duce conceptul suficient de departe pentru a provoca publicul și se scufundă într-o dulcegărie cu ouă colorate.
Este adevărat că femeile sînt obligate să aleagă între carieră și maternitate și că este adesea incomod să ai copii cînd ești la început de drum. În viitorul imaginat de Barthes, rata natalității a scăzut atît de mult, încît nevoia de poduri devine o necesitate, iar acestea reprezintă o modalitate de a le da femeilor posibilitatea de a deveni mame în timp ce își continuă cariera. Toate aceste teme sînt demne de o conversație serioasă, dar filmul ratează ideile principale.
Botanistul Alvy (Chiwetel Ejiofor) și soția sa, Rachel (Emilia Clarke), director de afaceri, și-ar dori să devină părinți, dar ea este consumată de muncă și nu prea are timp pentru altceva. Într-o dimineață, cuplul primește o veste incitantă: au obținut un loc râvnit la exclusivistul Womb Center, un serviciu foarte scump care oferă pîntece artificiale (cunoscute sub numele de "pods") pentru a-și crește noul copil. Este o modalitate prin care Rachel poate deveni mamă fără să renunțe la cariera ei și este o opțiune foarte populară. Deși Alvy ar prefera o sarcină naturală, el cedează pentru a-și face soția fericită.
Pîntecele artificial este mijlocul suprem de a pune capăt inegalității dintre sexe, de a elimina riscurile medicale și obligațiile sociopolitice asociate sarcinii și de a face din paternitatea biologică o opțiune pentru oricine, fără a fi nevoie de acces la un anumit tip de corp. Filmul lui Sophie Barthes reexaminează această idee în contextul unei lumi în care comportamentele naturale sînt din ce în ce mai mult banalizate, în care experiența de a fi om este distanțată de lumea naturală, iar majoritatea oamenilor abia dacă observă acest lucru.
Scenografia este elegantă, la fel ca și designul capsulei, care conferă filmului o răceala dezumanizantă care contrastează cu căldura din natură. Păcat că Emilia Clarke și Chiwetel Ejiofor sînt subminați de scenariul superficial care nu le permite să se desfășoare. Prea multe scene cad în gol din punct de vedere emoțional, iar un film are nevoie de mai mult decît de o idee inteligentă și de un concept atrăgător pentru a se diferenția de turmă.
Rachel (Emilia Clarke) Alvy (Chiwetel Ejiofor) sunt un cuplu dintr-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat. Ea lucrează la o corporație care gestionează influenceri, iar el e un profesor de botanică. Ea îmbrățișează tehnologia, iar el e un conservator convins, punându-și studenții să îmbrățișeze copaci. Amândoi ar vrea un copil, dar o sarcină i-ar îngreuna lui Rachel munca, așa că apelează la serviciile unui „Centru Uterin”, o companie care asigură un loc într-un uter artificial, un fel de ou de plastic ambulant. E o ocazie rară pentru Rachel, iar dacă nu se hotărăște rapid, pierde un loc râvnit, pe care șefa ei i l-a asigurat odată cu noua promovare.
Premisa pare deci promițătoare: ce-ar fi dacă maternitatea ar fi democratizată și ar deveni o experiență comodă, externalizată. Ambii părinții pot ține acel cocon prins de hamuri pe post de uter cu ataș, amândoi îl pot hrăni, dar majoritatea preferă să își ușureze până la capăt viața și să îl lase la centru. Dar dacă optează totuși să îl țină acasă, trebuie pus într-un suport la încărcat, altfel autonomia e de maxim 48 de ore. Iar la jobul lui Rachel, unde imaginea angajaților e esențială, există un loc special, un fel de vestiar al pod-urilor. Altfel, dacă femeile l-ar ține în hamuri în timpul ședinței, ar atrage prea multă atenție și nu le-ar pica bine celor de la resurse umane.
Doar că în ciuda premisei și a unei posibile chestionări relevante a politicilor de gen, filmul pare o tapițerie algoritmică fără imaginație. Personajele și relațiile de cuplu sunt la fel de sterile ca acel ou extrauterin, dialogul e strict funcțional, punctând fiecare idee sau fiecare punct narativ cu o precizie insipidă, iar Emilia Clarke e mult mai naturală cu ouăle de dragon din Game of Thrones.
Deși nu alunecă în retrofuturism, creionarea leneșă a acelei lumi devine invers proporțională alienării transumaniste pe care o reclamă. E și simptomatică dificultății noastre de a ne mai imagina viitorul în era capitalismului cognitiv și a uniformizărilor algoritmice. Pare că autorii filmului s-au blocat la premisa de bază, ideea de a avea o sarcină extrauterină în viitor, și au explorat-o complet izolat de restul elementelor din acea lume. În rest, mâncarea e imprimată în 3D, plata e tot prin telefon, jaluzelele se ridică singure iar Siri te îndeamnă să îți faci analizele. În media, se vorbește despre pașapoarte de Marte iar terapeuții sunt niște inteligențe artificiale.
Iar când Rachel îi mărturisește unui astfel de terapeut AI, stând în lotus, că s-a visat născând un ou fiert prin cezariană, i se răspunde că interpretarea viselor e so 20th Century!. Și nu trebuie să fii Nostradamus să îți imaginezi că inteligența artificială ar avea un impact mult mai profund în acel viitor, oricând ar fi el.
Intriga devine din ce în ce mai puțin convingătoare pe măsură ce avansează. De asemenea, se epuizează prea devreme și are un act al treilea care nu reușește să aibă un impact emoțional. Regizoarea nu își duce conceptul suficient de departe pentru a provoca publicul și se scufundă într-o dulcegărie cu ouă colorate.
Este adevărat că femeile sînt obligate să aleagă între carieră și maternitate și că este adesea incomod să ai copii cînd ești la început de drum. În viitorul imaginat de Barthes, rata natalității a scăzut atît de mult, încît nevoia de poduri devine o necesitate, iar acestea reprezintă o modalitate de a le da femeilor posibilitatea de a deveni mame în timp ce își continuă cariera. Toate aceste teme sînt demne de o conversație serioasă, dar filmul ratează ideile principale.
Botanistul Alvy (Chiwetel Ejiofor) și soția sa, Rachel (Emilia Clarke), director de afaceri, și-ar dori să devină părinți, dar ea este consumată de muncă și nu prea are timp pentru altceva. Într-o dimineață, cuplul primește o veste incitantă: au obținut un loc râvnit la exclusivistul Womb Center, un serviciu foarte scump care oferă pîntece artificiale (cunoscute sub numele de "pods") pentru a-și crește noul copil. Este o modalitate prin care Rachel poate deveni mamă fără să renunțe la cariera ei și este o opțiune foarte populară. Deși Alvy ar prefera o sarcină naturală, el cedează pentru a-și face soția fericită.
Pîntecele artificial este mijlocul suprem de a pune capăt inegalității dintre sexe, de a elimina riscurile medicale și obligațiile sociopolitice asociate sarcinii și de a face din paternitatea biologică o opțiune pentru oricine, fără a fi nevoie de acces la un anumit tip de corp. Filmul lui Sophie Barthes reexaminează această idee în contextul unei lumi în care comportamentele naturale sînt din ce în ce mai mult banalizate, în care experiența de a fi om este distanțată de lumea naturală, iar majoritatea oamenilor abia dacă observă acest lucru.
Scenografia este elegantă, la fel ca și designul capsulei, care conferă filmului o răceala dezumanizantă care contrastează cu căldura din natură. Păcat că Emilia Clarke și Chiwetel Ejiofor sînt subminați de scenariul superficial care nu le permite să se desfășoare. Prea multe scene cad în gol din punct de vedere emoțional, iar un film are nevoie de mai mult decît de o idee inteligentă și de un concept atrăgător pentru a se diferenția de turmă.