Părerea criticului
The Post, dublu nominalizat la Oscar, rulează pe marile noastre ecrane, cu o distribuție de calibru ce îi numără pe Meryl Streep, Tom Hanks, Sarah Paulson, Bob Odenkirk. Subiectul filmului este unul politic şi de actualitate (inclusiv în contextul politic din România) fiind practic un precedent în care un preşedinte american a ajuns - în cele din urmă - să fie destituit după ce presa a descoperit diverse practici ilegale ale acestuia.
Începutul anilor 70, Statele Unite. În plin Război Rece, Richard Nixon este un preşedinte republican gata să capitalizeze pe marginea fricii americanilor faţă de comunism şi gata să îşi impună carisma proprie. Însă, în acelaşi timp, războiul din Vietnam e în derulare, şi tot mai mulţi tineri americani îşi pierd viaţa în timp ce victoria pare tot mai puţin probabilă. Generaţia Flower Power protestează pe străzi.
Însă filmul este despre altceva - e vorba despre libertatea presei. În parte dramă procedurală, filmul se înscrie în categoria subiectelor bine vs. rău, adevăr vs. minciună. Un preşedinte care nu se sfieşte să încalce legea şi un ziar - Washington Post - care preferă să rişte dispariţia de pe piaţă decât să accepte să nu îşi îndeplinească misiunea.
Evenimentele reale depăşesc happyend-ul de Hollywood: ziarul nu doar că va reuşi, dar va intra în istorie şi va stabili un precedent legal. „Presa nu trebuie să-l servească pe conducător, ci pe cei conduși”, e una dintre concluziile compendiului de judecată.
Galeria de personaje reconstituie cu bine lumea anilor 1970: Tom Hanks este şeful de redacţie, cu limbaj colorat, uşor arogant, dar perfect conştient de riscurile pe care şi le asumă, Meryl Streep (Kay Graham), proprietara ziarului, încearcă să îmbine poziţia de socialite cu rolul ei de antreprenor dar şi cu răspunerea etică faţă de adevăr - şi este personajul care îşi asumă cel mai mare risc. McNamara, cel care a comandat raportul, iniţial secret şi apoi devenit subiect de ştiri, este mai degrabă demonizat - aceasta este şi imaginea cu care oficialul a rămas în ochii publicului american.
Începutul anilor 70, Statele Unite. În plin Război Rece, Richard Nixon este un preşedinte republican gata să capitalizeze pe marginea fricii americanilor faţă de comunism şi gata să îşi impună carisma proprie. Însă, în acelaşi timp, războiul din Vietnam e în derulare, şi tot mai mulţi tineri americani îşi pierd viaţa în timp ce victoria pare tot mai puţin probabilă. Generaţia Flower Power protestează pe străzi.
Însă filmul este despre altceva - e vorba despre libertatea presei. În parte dramă procedurală, filmul se înscrie în categoria subiectelor bine vs. rău, adevăr vs. minciună. Un preşedinte care nu se sfieşte să încalce legea şi un ziar - Washington Post - care preferă să rişte dispariţia de pe piaţă decât să accepte să nu îşi îndeplinească misiunea.
Evenimentele reale depăşesc happyend-ul de Hollywood: ziarul nu doar că va reuşi, dar va intra în istorie şi va stabili un precedent legal. „Presa nu trebuie să-l servească pe conducător, ci pe cei conduși”, e una dintre concluziile compendiului de judecată.
Galeria de personaje reconstituie cu bine lumea anilor 1970: Tom Hanks este şeful de redacţie, cu limbaj colorat, uşor arogant, dar perfect conştient de riscurile pe care şi le asumă, Meryl Streep (Kay Graham), proprietara ziarului, încearcă să îmbine poziţia de socialite cu rolul ei de antreprenor dar şi cu răspunerea etică faţă de adevăr - şi este personajul care îşi asumă cel mai mare risc. McNamara, cel care a comandat raportul, iniţial secret şi apoi devenit subiect de ştiri, este mai degrabă demonizat - aceasta este şi imaginea cu care oficialul a rămas în ochii publicului american.
