Părerea criticului
Câștigătorul de anul acesta al Oscarului pentru cea mai bună regie
Ultimul film al regizoarei Jane Campion este un western a cărui intrigă se dezvoltă lent, dar odată ce își angrenează puțin personajele și conflictele lor, se transformă într-un amplu duel fără arme. Nu e westernul clasic de secol al XIX-lea, ci un neo-western plasat în perioada interbelică, scris și adaptat de Campion după romanul omonim al lui Thomas Savage din 1967. Și, vorba lui Anthony Lane de la The New Yorker, „The Power of the Dog” e mai degrabă un anti-western.
Cowboy-ul Phil (Benedict Cumberbatch) apare drept un antierou anacronic, un văcar acru, cinic, dar carismatic și cu o ureche ascuțită pentru legile naturii și pentru muzica ei. E un personaj aproape parodic al westernului, un focar de masculinitate care inspiră admirație prin frică și dezgust. Fratele lui, George (Jesse Plemons din serialul Fargo și din The Irishman) este capul limpede și sociabil al familiei, dar e un om care pare luat mereu de prost. Cel puțin în ochii lui Phil, faptul că se apropie de văduva Rose (Kirsten Dunst) și de fiul ei emasculat e semnul unei slăbiciuni îngrijorătoare. E moartea lentă și ireversibilă a bărbăției.
Astfel că între Phil și Rose se așază o tensiune incomodă. Fiindcă Phil se trezește în aceeași familie cu o cumnată pe care o bănuiește mereu de materialism sau de alte interese față de fratele ei. O vede avansând din clasa muncitorească la o oarecare burghezie. Un cârd de bărbați vânjoși îi cară un pian scump doar ca Rose să îi cânte guvernatorului și soției sale la nuntă. Cu o asemenea presiune pe capul ei, nu prea se mai vede în stare să exerseze, mai ales fiindcă fantoma urât mirositoare a văcarului etern îi stă mereu în ceafă. O fantomă care îi cântă la banjo o lecție umilitoare, punând capăt ecoului apăsător din toată casa a exercițiilor ei stângace și anxioase. Iar prin coloana sonoră a lui Johnny Greenwood, simțim cum muzica a devenit pentru ea o adevărată traumă. Orice notă inspiră durere. Pianul disonant și totuși armonic al lui Greenwood, acompaniat de corzi hipnotice, inspiră o groază cosmică. Se vede în bărădănia lui Phil tot așa cum se vede în ochii nevinovați ai unor cai superbi adăpați în poalele muntelui.
„Scapă-mi sufletul de sabie şi viaţa din ghearele câinilor! Izbăveşte-mă din gura leului! Eliberează-mă din coarnele bivolului sălbatic!” (Psalm 22:30)
Într-un mod impresionant, interesele lui Campion au rămas consecvente de la The Piano (1993) încoace. Vorbim despre capodopera ei, un film premiat cu Palme D`or la Cannes, un film care surprinde asperitățile peisajelor neozeelandeze mai ceva ca The Lord of the Rings și în același timp explorează stropul de gingășie din viața de victimă pe care o femeie din trecut trebuie să o îndure. Tot ce o mai ține în picioare este un pian mereu inaccesibil, ca și aici.
Însă aici, nu numai că Rose ajunge să fugă de pian și de viață înecându-se în tării, dar dușmanul ei de moarte, cumnatul Phil, pare că îi fură tot ce i-a mai rămas: copilul. Phil reușește să își învingă homofobia și își propune să îl transforme pe adolescentul Peter (Kodi Smit-McPhee) în obsesia vieții lui, Bronco Henry. Orice poveste de-a lui Phil, orice amintire, orice bucurie și orice reper din viața lui sunt cu și despre acest cowboy dominant prin absență, Bronco Henry, căruia Phil i-a ridicat un altar: o șa plasată pe un soclu în hambar ce are numele lui Henry gravat – un adevărat monument al westernului. Ceea ce ne face să chestionăm originea acestei homofobii absolute a lui Phil. Ce a fost de fapt între el și Bronco Henry?
Acest personaj legendar e o versiune a adevăratului Bronco Henry Williams, un argat de la ferma bunicilor lui Thomas Savage. Nu e un secret faptul că în mediul rural din vestul sălbatic, văcarii și fermierii erau adesea homosexuali. Mai mult sau mai puțin reprimați. În orice caz, descoperim această portiță culturală prin faptul că Phil suferă de o homofobie internalizată dusă până în pânzele albe. Iar felul în care Campion mizanscenează și decupează filmul în virtutea acestor trăiri interioare ale cowboy-ului justifică și alegerea Academiei de a îi oferi un Oscar pentru regie. Fiindcă oricât de forțat-romanțate ar fi anumite cadre în care natura își dă frâu liber splendorii pentru cameră, The Power of the Dog ne împărtășește o perspectivă mai puțin văzută a westernului. Ca și în pușcărie, ca și la stână sau pe vas sau în armată sau oriunde altundeva viața adună laolaltă numai masculi, povestea lui Savage reprezintă aici suferința reprimaților și le cântă un psalm.
Ultimul film al regizoarei Jane Campion este un western a cărui intrigă se dezvoltă lent, dar odată ce își angrenează puțin personajele și conflictele lor, se transformă într-un amplu duel fără arme. Nu e westernul clasic de secol al XIX-lea, ci un neo-western plasat în perioada interbelică, scris și adaptat de Campion după romanul omonim al lui Thomas Savage din 1967. Și, vorba lui Anthony Lane de la The New Yorker, „The Power of the Dog” e mai degrabă un anti-western.
Cowboy-ul Phil (Benedict Cumberbatch) apare drept un antierou anacronic, un văcar acru, cinic, dar carismatic și cu o ureche ascuțită pentru legile naturii și pentru muzica ei. E un personaj aproape parodic al westernului, un focar de masculinitate care inspiră admirație prin frică și dezgust. Fratele lui, George (Jesse Plemons din serialul Fargo și din The Irishman) este capul limpede și sociabil al familiei, dar e un om care pare luat mereu de prost. Cel puțin în ochii lui Phil, faptul că se apropie de văduva Rose (Kirsten Dunst) și de fiul ei emasculat e semnul unei slăbiciuni îngrijorătoare. E moartea lentă și ireversibilă a bărbăției.
Astfel că între Phil și Rose se așază o tensiune incomodă. Fiindcă Phil se trezește în aceeași familie cu o cumnată pe care o bănuiește mereu de materialism sau de alte interese față de fratele ei. O vede avansând din clasa muncitorească la o oarecare burghezie. Un cârd de bărbați vânjoși îi cară un pian scump doar ca Rose să îi cânte guvernatorului și soției sale la nuntă. Cu o asemenea presiune pe capul ei, nu prea se mai vede în stare să exerseze, mai ales fiindcă fantoma urât mirositoare a văcarului etern îi stă mereu în ceafă. O fantomă care îi cântă la banjo o lecție umilitoare, punând capăt ecoului apăsător din toată casa a exercițiilor ei stângace și anxioase. Iar prin coloana sonoră a lui Johnny Greenwood, simțim cum muzica a devenit pentru ea o adevărată traumă. Orice notă inspiră durere. Pianul disonant și totuși armonic al lui Greenwood, acompaniat de corzi hipnotice, inspiră o groază cosmică. Se vede în bărădănia lui Phil tot așa cum se vede în ochii nevinovați ai unor cai superbi adăpați în poalele muntelui.
„Scapă-mi sufletul de sabie şi viaţa din ghearele câinilor! Izbăveşte-mă din gura leului! Eliberează-mă din coarnele bivolului sălbatic!” (Psalm 22:30)
Într-un mod impresionant, interesele lui Campion au rămas consecvente de la The Piano (1993) încoace. Vorbim despre capodopera ei, un film premiat cu Palme D`or la Cannes, un film care surprinde asperitățile peisajelor neozeelandeze mai ceva ca The Lord of the Rings și în același timp explorează stropul de gingășie din viața de victimă pe care o femeie din trecut trebuie să o îndure. Tot ce o mai ține în picioare este un pian mereu inaccesibil, ca și aici.
Însă aici, nu numai că Rose ajunge să fugă de pian și de viață înecându-se în tării, dar dușmanul ei de moarte, cumnatul Phil, pare că îi fură tot ce i-a mai rămas: copilul. Phil reușește să își învingă homofobia și își propune să îl transforme pe adolescentul Peter (Kodi Smit-McPhee) în obsesia vieții lui, Bronco Henry. Orice poveste de-a lui Phil, orice amintire, orice bucurie și orice reper din viața lui sunt cu și despre acest cowboy dominant prin absență, Bronco Henry, căruia Phil i-a ridicat un altar: o șa plasată pe un soclu în hambar ce are numele lui Henry gravat – un adevărat monument al westernului. Ceea ce ne face să chestionăm originea acestei homofobii absolute a lui Phil. Ce a fost de fapt între el și Bronco Henry?
Acest personaj legendar e o versiune a adevăratului Bronco Henry Williams, un argat de la ferma bunicilor lui Thomas Savage. Nu e un secret faptul că în mediul rural din vestul sălbatic, văcarii și fermierii erau adesea homosexuali. Mai mult sau mai puțin reprimați. În orice caz, descoperim această portiță culturală prin faptul că Phil suferă de o homofobie internalizată dusă până în pânzele albe. Iar felul în care Campion mizanscenează și decupează filmul în virtutea acestor trăiri interioare ale cowboy-ului justifică și alegerea Academiei de a îi oferi un Oscar pentru regie. Fiindcă oricât de forțat-romanțate ar fi anumite cadre în care natura își dă frâu liber splendorii pentru cameră, The Power of the Dog ne împărtășește o perspectivă mai puțin văzută a westernului. Ca și în pușcărie, ca și la stână sau pe vas sau în armată sau oriunde altundeva viața adună laolaltă numai masculi, povestea lui Savage reprezintă aici suferința reprimaților și le cântă un psalm.
