Părerea criticului
Anul 1987 aducea pe marile ecrane una dintre cele mai interesante concepţii SF: aceea a unei fiinţe extrem de agresive şi redutabile, cu tot sistemul biologic adaptat anihilării: Predatorul. La trei decenii distanță și cinci filme în franciza slasher SF, cinefilii au ocazia să reintre în acest univers, odată cu lansarea filmului The Predator, de miercuri (12 septembrie) în avanpremieră.
Predatorul (2018) este în primul rând un film de acţiune, apoi unul cu motivaţie SF și continuă un trend al francizei - și anume acela după care nu dezvoltarea ideilor SF sunt în prim plan ci acţiunea. Premisa filmului este ofertantă - dacă un Predator cu o încărcătură prețioasă pentru omenire este urmărit prin spațiu de un recuperator? Dar dacă, odată ajuns pe Pământ, acest recuperator aproape invincibil va avea un oponent neașteptat și, chiar, improbabil?
Scenaristul şi regizorul noului The Predator, Shane Black, nu pierde timpul nici nu creează așteptări spectatorului: ne arată din primele cinci minute predatorul, după ce - din Spaţiu - o capsulă de salvare lovește Pământul. Suntem puși la curent din primele minute cu ferocitatea extraterestrului. Cunoscut drept un cineast inventiv, Black nu dezamăgește iubitorul de divertisment/spectaculos: introduce mai multe specii de predatori (hibrizii - dar asta nu este o idee SF nouă), recurge la umor negru, apoi aduce prima dată în serie câini predatori de vânătoare (introducerea lor e spectaculoasă dar, după efectul inițial, sunt complet ignorați, așadar aducerea lor nu duce nicăieri, nici în interesul predatorilor, nici într-al spectatorilor).
Echipa de pământeni ce se strânge în jurul lunetistului Quinn McKenaa (Boyd Holbrook) este una improbabilă. Grupul de foşti soldaţi de elită, acum prizonieri militari, e conceput ca grup de comic relif, ceea ce duce în derizoriu elementul combativ. Olivia Munn, în rolul profesoarei de ştiinţe naturale Casey Bracket, joacă teribil de prost. Echipa lunetistului funcționează bine ca grup, dar fiecare în parte este schematic construit de către cei patru scenariști (inclusiv Shane Black), așa că nu empatizezi cu acești foști combatanți cărora le filează lampa. Printre spectatori se va instala nepăsarea cu privire la destinul acestor personaje.
Shane Black plasează acţiunea (în cea mai mare parte) în suburbiile Statelor Unite, astfel încât conflictul dintre umanitate şi exterminatorii extratereştri se consumă pe străzile americane. Elementele strict combative, de ordin strategic, tactic şi marţial conțin elemente de spectaculozitate, dar sunt schematice, când expediate, când neveridice. Totuși, ritmul alert și elementele de atmosferă dau dramatism și tensiune, așa că spectatorul va sta cu sufletul la gură pe tot parcursul filmului. Pe de altă parte, lipsesc „twist”-urile autentice, astfel încât, la final, după ce ai fost într-un montagne russe, realizezi ca totul a fost - de fapt - un joc pe calculator.
Boyd Holbrook are prestanță și este credibil în rolul liderului, are capacitatea să facă spectatorul să îl însoțească pe străzi în urmărirea Predatorului.
Quinn McKenaa (Boyd Holbrook) îşi face meseria atunci când e lovit de o capsulă de salvare - cu menţiunea că în capsulă se află un Predator. McKenaa reuşeşte să pună mâna pe câteva lucruri ale extraterestrului, ascunzându-le acasă, acolo unde fiul său Rory (Jacob Tremblay) deschide coletul şi găseşte în el o armă de Predator şi o mască. Între timp, o profesoară de ştiinţe naturale, Casey Bracket (Olivia Munn) este chemată să examineze corpul Predatorului (acelaşi care s-a întâlnit cu McKenna). Aşa cum era de aşteptat, McKenna ajunge unde nu trebuie - un autobuz plin de prizonieri militari, printre care Nebraska (Trevante Rhodes, care merită să fie erou de acţiune), Coyle (Keegan-Michael Key), Baxley (Thomas Jane), Lynch (Alfie Allen) şi Nettles (Augusto Aguilera). Banda de deţinuţi, supranumită „The Loonies”, o va cunoaşte pe Casey şi, împreună, vor încerca să îl prindă pe Predator înainte ca acesta să dea de Rory în încercarea de a-şi recupera lucrurile...
Seria Predator
Primul film Predator (1987, regia John McTiernan) era un mariaj perfect echilibrat între SF şi acţiune. Deşi cea din urmă fusese motivaţia principală, iar premisa SF (aceeași frați scenariști Jim şi John Thomas care au lucrat la Predatorul din 2018) servea doar la susţinerea ei, şi aceasta la rândul ei era ingenioasă şi substanţială.
Predator 2 (1990), mai slab dar totuşi acceptabil ca film de acţiune (Stephen Hopkinsa semnat regia), nu mai aducea nimic nou în plan SF. Practic, la zece ani după ce un predator fusese ucis într-o junglă sud-americană, un nou predator vine la vânătoare pe Terra, alegându-şi ca teren de luptă oraşul Los Angeles ce era sufocat de confruntări armate între bandele rivale de traficanţi de droguri.
Franciza adaugă un nou film în 2004 când, stimulat de popularitatea benzilor desenate, a jocurilor video şi a merchandise-ului, Paul W.S. Anderson a lansat Alien Versus Predator, în care predatorii erau identificați cu zeităţile civilizaţiilor arhaice din America Centrală şi de Sud. Seria cunoaște o cădere liberă cu Alien Versus Predator - Requiem (2007), scris de Shane Salerno şi filmat de Colin şi Greg Strause.
Mitologia Predator nu moarte odată cu Requiem, ci continuă cu Predators (2010), făcut de Nimród Antal. Scenariștii Alex Litvak şi Michael Finch au imaginat un scenariu în care luptători de elită și mercenari de pe Pământ sunt răpiţi şi lepădaţi pe altă planetă, ca să se joace nişte predatori cu ei de-a vânătoarea.
Predatorul (2018) este în primul rând un film de acţiune, apoi unul cu motivaţie SF și continuă un trend al francizei - și anume acela după care nu dezvoltarea ideilor SF sunt în prim plan ci acţiunea. Premisa filmului este ofertantă - dacă un Predator cu o încărcătură prețioasă pentru omenire este urmărit prin spațiu de un recuperator? Dar dacă, odată ajuns pe Pământ, acest recuperator aproape invincibil va avea un oponent neașteptat și, chiar, improbabil?
Scenaristul şi regizorul noului The Predator, Shane Black, nu pierde timpul nici nu creează așteptări spectatorului: ne arată din primele cinci minute predatorul, după ce - din Spaţiu - o capsulă de salvare lovește Pământul. Suntem puși la curent din primele minute cu ferocitatea extraterestrului. Cunoscut drept un cineast inventiv, Black nu dezamăgește iubitorul de divertisment/spectaculos: introduce mai multe specii de predatori (hibrizii - dar asta nu este o idee SF nouă), recurge la umor negru, apoi aduce prima dată în serie câini predatori de vânătoare (introducerea lor e spectaculoasă dar, după efectul inițial, sunt complet ignorați, așadar aducerea lor nu duce nicăieri, nici în interesul predatorilor, nici într-al spectatorilor).
Echipa de pământeni ce se strânge în jurul lunetistului Quinn McKenaa (Boyd Holbrook) este una improbabilă. Grupul de foşti soldaţi de elită, acum prizonieri militari, e conceput ca grup de comic relif, ceea ce duce în derizoriu elementul combativ. Olivia Munn, în rolul profesoarei de ştiinţe naturale Casey Bracket, joacă teribil de prost. Echipa lunetistului funcționează bine ca grup, dar fiecare în parte este schematic construit de către cei patru scenariști (inclusiv Shane Black), așa că nu empatizezi cu acești foști combatanți cărora le filează lampa. Printre spectatori se va instala nepăsarea cu privire la destinul acestor personaje.
Shane Black plasează acţiunea (în cea mai mare parte) în suburbiile Statelor Unite, astfel încât conflictul dintre umanitate şi exterminatorii extratereştri se consumă pe străzile americane. Elementele strict combative, de ordin strategic, tactic şi marţial conțin elemente de spectaculozitate, dar sunt schematice, când expediate, când neveridice. Totuși, ritmul alert și elementele de atmosferă dau dramatism și tensiune, așa că spectatorul va sta cu sufletul la gură pe tot parcursul filmului. Pe de altă parte, lipsesc „twist”-urile autentice, astfel încât, la final, după ce ai fost într-un montagne russe, realizezi ca totul a fost - de fapt - un joc pe calculator.
Boyd Holbrook are prestanță și este credibil în rolul liderului, are capacitatea să facă spectatorul să îl însoțească pe străzi în urmărirea Predatorului.
Quinn McKenaa (Boyd Holbrook) îşi face meseria atunci când e lovit de o capsulă de salvare - cu menţiunea că în capsulă se află un Predator. McKenaa reuşeşte să pună mâna pe câteva lucruri ale extraterestrului, ascunzându-le acasă, acolo unde fiul său Rory (Jacob Tremblay) deschide coletul şi găseşte în el o armă de Predator şi o mască. Între timp, o profesoară de ştiinţe naturale, Casey Bracket (Olivia Munn) este chemată să examineze corpul Predatorului (acelaşi care s-a întâlnit cu McKenna). Aşa cum era de aşteptat, McKenna ajunge unde nu trebuie - un autobuz plin de prizonieri militari, printre care Nebraska (Trevante Rhodes, care merită să fie erou de acţiune), Coyle (Keegan-Michael Key), Baxley (Thomas Jane), Lynch (Alfie Allen) şi Nettles (Augusto Aguilera). Banda de deţinuţi, supranumită „The Loonies”, o va cunoaşte pe Casey şi, împreună, vor încerca să îl prindă pe Predator înainte ca acesta să dea de Rory în încercarea de a-şi recupera lucrurile...
Seria Predator
Primul film Predator (1987, regia John McTiernan) era un mariaj perfect echilibrat între SF şi acţiune. Deşi cea din urmă fusese motivaţia principală, iar premisa SF (aceeași frați scenariști Jim şi John Thomas care au lucrat la Predatorul din 2018) servea doar la susţinerea ei, şi aceasta la rândul ei era ingenioasă şi substanţială.
Predator 2 (1990), mai slab dar totuşi acceptabil ca film de acţiune (Stephen Hopkinsa semnat regia), nu mai aducea nimic nou în plan SF. Practic, la zece ani după ce un predator fusese ucis într-o junglă sud-americană, un nou predator vine la vânătoare pe Terra, alegându-şi ca teren de luptă oraşul Los Angeles ce era sufocat de confruntări armate între bandele rivale de traficanţi de droguri.
Franciza adaugă un nou film în 2004 când, stimulat de popularitatea benzilor desenate, a jocurilor video şi a merchandise-ului, Paul W.S. Anderson a lansat Alien Versus Predator, în care predatorii erau identificați cu zeităţile civilizaţiilor arhaice din America Centrală şi de Sud. Seria cunoaște o cădere liberă cu Alien Versus Predator - Requiem (2007), scris de Shane Salerno şi filmat de Colin şi Greg Strause.
Mitologia Predator nu moarte odată cu Requiem, ci continuă cu Predators (2010), făcut de Nimród Antal. Scenariștii Alex Litvak şi Michael Finch au imaginat un scenariu în care luptători de elită și mercenari de pe Pământ sunt răpiţi şi lepădaţi pe altă planetă, ca să se joace nişte predatori cu ei de-a vânătoarea.
