Părerea criticului
După ce a devenit celebră datorită serialului Orange Is the New Black, despre care se spune că ar fi cel mai vizionat din întreaga istorie Netflix, actriţa Taylor Schilling îşi încearcă puterile cu marele ecran într-un rol principal care i se potriveşte mănuşă. În The Prodigy/Anomalia, ea este Sarah, o tânără mamă gata să se bucure când fiul ei dă dovadă de o preocitate rar întâlnită, doar că această precocitate este explicată de un secret mai mult decât sumbru. Iată mai jos ce ţi-ar putea plăcea la acest film care se lansează vineri în cinematografe.
Nucleul supranatural al horror-ului este clar încă din primele minute, când un criminal în serie cade secerat de gloanţele poliţiştilor exact când Sarah îl naşte pe micul Miles. Încă din primii ani de viaţă, micuţul le oferă experienţe bizare părinţilor săi, dar aceştia le pun pe seama inteligenţei neobişnuite a copilului. Doar că înscrierea lui Miles la o grădiniţă pentru copii supradotaţi şi neţărmurita dragoste parentală nu rezolvă deloc situaţia, ceea ce o determină pe Sarah să ia decizii neobişnuite.
Într-o avalanşă de horror-uri de duzină, în care sperieturile ieftine sunt mai importante decât dezvoltarea personajelor şi verosimilul situaţiilor, The Prodigy câştigă puncte considerabile jucându-se mereu cu aşteptările publicului. Poate că nu va face istorie, dar categoric este o experienţă mai plăcut-bântuitoare, dacă ne putem exprima astfel, decât alte titluri din lunga serie de filme de gen cu copii posedaţi. Aspectele posedării şi manifestările ei sunt nefamiliare, iar faptul că Sarah nu este doar o victimă a comportamentului deviant al copilului ei, ci o luptătoare întru binele acestuia salvează The Prodigy de la comparaţii nefericite cu titluri clasice ale genului.
Chiar dacă explorează direcţii inedite, The Prodigy nu uită deloc principalul scop al horror-ului, acela de a-şi ţine publicul pe marginea scaunului de cinema. Regizorul Nicholas McCarthy, care are doar trei titluri în filmografie la aproape 50 de ani, foloseşte inspirat clişeele genului (să nu râzi când România este menţionată pasager), reambalând (pentru a câta oară, Hollywood?) colţul nostru de lume într-o sursă a devianţei şi a cruzimii. Câteva efecte speciale bine realizate te vor face să tresari, iar spectatorii mai sensibili ar putea închide ochii la unele momente de violenţă explicită.
După zeci de horror-uri în care victimele copii sunt cele mai ataşante, The Prodigy oferă o lejeră schimbare de perspectivă concentrându-se considerabil şi asupra mamei, Sarah, pe care o vedem trecând de la mândria că a dat naştere unui geniu la groaza că fiul ei ar putea fi un monstru. Schilling se achită onorabil de sarcină, arătând cum o mamă poate merge până în pânzele albe pentru a se asigura că îşi salvează copilul. Acesta este probabil principalul aspect al filmului care va rămâne publicului în memorie şi nu cruzimea explicită sau secvenţele sângeroase.
Nucleul supranatural al horror-ului este clar încă din primele minute, când un criminal în serie cade secerat de gloanţele poliţiştilor exact când Sarah îl naşte pe micul Miles. Încă din primii ani de viaţă, micuţul le oferă experienţe bizare părinţilor săi, dar aceştia le pun pe seama inteligenţei neobişnuite a copilului. Doar că înscrierea lui Miles la o grădiniţă pentru copii supradotaţi şi neţărmurita dragoste parentală nu rezolvă deloc situaţia, ceea ce o determină pe Sarah să ia decizii neobişnuite.
Într-o avalanşă de horror-uri de duzină, în care sperieturile ieftine sunt mai importante decât dezvoltarea personajelor şi verosimilul situaţiilor, The Prodigy câştigă puncte considerabile jucându-se mereu cu aşteptările publicului. Poate că nu va face istorie, dar categoric este o experienţă mai plăcut-bântuitoare, dacă ne putem exprima astfel, decât alte titluri din lunga serie de filme de gen cu copii posedaţi. Aspectele posedării şi manifestările ei sunt nefamiliare, iar faptul că Sarah nu este doar o victimă a comportamentului deviant al copilului ei, ci o luptătoare întru binele acestuia salvează The Prodigy de la comparaţii nefericite cu titluri clasice ale genului.
Chiar dacă explorează direcţii inedite, The Prodigy nu uită deloc principalul scop al horror-ului, acela de a-şi ţine publicul pe marginea scaunului de cinema. Regizorul Nicholas McCarthy, care are doar trei titluri în filmografie la aproape 50 de ani, foloseşte inspirat clişeele genului (să nu râzi când România este menţionată pasager), reambalând (pentru a câta oară, Hollywood?) colţul nostru de lume într-o sursă a devianţei şi a cruzimii. Câteva efecte speciale bine realizate te vor face să tresari, iar spectatorii mai sensibili ar putea închide ochii la unele momente de violenţă explicită.
După zeci de horror-uri în care victimele copii sunt cele mai ataşante, The Prodigy oferă o lejeră schimbare de perspectivă concentrându-se considerabil şi asupra mamei, Sarah, pe care o vedem trecând de la mândria că a dat naştere unui geniu la groaza că fiul ei ar putea fi un monstru. Schilling se achită onorabil de sarcină, arătând cum o mamă poate merge până în pânzele albe pentru a se asigura că îşi salvează copilul. Acesta este probabil principalul aspect al filmului care va rămâne publicului în memorie şi nu cruzimea explicită sau secvenţele sângeroase.
