Părerea criticului
"The Raven" - Portocaliu spre verde
Poe căzut în Poe-poe-neaţă
În paralel cu celebrul subgen SF cyberpunk, lansat de William Gibson şi ai lui în urmă cu aproape trei decenii), s-a dezvoltat (având chiar precursori, în aventurile căpitanului James West, din anii '60) curentul retrofuturist steampunk, care plasa în universul secolului al XIX-lea (victorian sau western) elemente tehnologice anticipative, ducând mai departe modelele verniene sau wellsiene - unul dintre cele mai recente exemple fiind dipticul (până acum) "Sherlock Holmes" (2009, 2011), cu Robert Downey jr. şi Jude Law. Cum figura a prins, retrofuturismul a mai făcut şi alţi pui (teslapunk, dieselpunk, clockpunk, atompunk, decopunk), inclusiv aşa-numitul gaslamppunk, care se desfăşoară la lumina cinstitelor lămpi cu gaz ale epocii, inventând poveşti fantasmagorice despre personaje şi personalităţi celebre. Evident, nu pot lipsi inspiratorii, ca deja menţionaţii Jules Verne şi H.G. Wells, Tarzan sau Jack Spintecătorul - ori super-incitantul Edgar Allan Poe, care a apărut ca personaj în peste cincizeci de filme (nu neapărat gaslamppunk).
Ca în orice instanţă când popularitatea vulgară (mai pe scurt, "rating"-ul) o ia înaintea inspiraţiei şi a inteligenţei, rebuturile ajung să fie produse pe bandă rulantă, de multe ori rezultând comedii involuntare înveşmântate cu mult ştaif în tenebre de epocă şi speculaţii supte din deget. Cel mai adesea, asta se întâmplă când, în lipsa unor idei cu adevărat originale, se ia un toptan de clişee, se adună de-a valma şi se bat bine, doar-doar o ieşi ceva. Bunăoară: ce-ar fi dacă un mare fan al lui Edgar Allan Poe ar lua-o puţin razna cu mansarda? Şi dacă ăsta ar începe să comită crime în serie, pisicopiind (sau "copycatizând" - adică, xeroxând la indigo) prozele maestrului? Dar dacă Poe ar fi implicat el însuşi în rezolvarea misterelor? Şi dacă am înnoda noi asta cu enigmaticul lui obştesc sfârşit? Păi, hai să vedem ce iese.
Iese un fel de Sergiu Nicolaescu transatlantic, şi nu doar ca o figură de stil. "The Raven" chiar arată de parcă l-ar fi făcut un Serj retrofuturist, adică sprinţar ca narator şi dibaci la imagerie, ca acum patruzeci de ani, şi priceput să umble cu actorii de parc-ar fi împăiaţi, ca acum patruzeci de minute şi-un deceniu, două... Pe băiatul ăsta îl cheamă James McTeigue, şi a mai făcut vreo trei filme: "V for Vendetta" (2005) şi "Ninja Assassin" (2009), plus "The Invasion" (2007), unde l-a ajutat la regie pe Oliver Hirschbiegel, da' nu l-au trecut pe generic. Actuala lui operă arată binişor, şi câteva minute chiar te fură - primele cadre sunt compuse cu stil, iar tăieturile de montaj (Niven Howie) pică la fix. Şi imaginea lui Danny Ruhlmann e curăţică şi foarte portocalie (la ei încă n-a ajuns vestea că oranjgutanii s-au înverzit), de la lumina de gaz, deşi pe alocuri are nişte bâlbe de focus de să-ţi baţi copiii cu basca udă. În schimb, ţi se taie tot cheful imediat ce apare Miclovanul local (Luke Evans) şi deschide gura - cu garnitură de încruntături circumspecte şi căutături pătrunzăreţe, ori de câte ori îi pică oarece fisă naşpa. Şi nu e singurul. Inclusiv pe John Cusack, McTeigue izbuteşte să-l facă să vorbească şi să expresivizeze aproximativ precum Sever Voinescu când se dă Cotoi în faţa presei - şi cam la fel fac toţi, grăind apăsat şi privind adânc în tot momentul. Pasă-mi-te, or fi vrut ei să resusciteze ceva din patetismul comportamental al veacurilor apuse, dar în loc să fie retro, nu reuşesc decât să atingă penibilul - fără exagerare, cam la toate replicile îmi răsărea-n minte momentul de la vizionarea de presă cu "Hitman" (2007, Xavier Gens), când un vajnic comandir a ordonat cu mult simţ de răspundere: "Don't let him escape ALIVE!!!", de s-a speriat Irina Margareta Nistor şi-a exclamat pe rândul din spate: "Vai-de-mine!"). Cum între penibil şi ridicol nu e nici măcar un pas, e inevitabil să te-ntrebi dacă pe undeva nu s-ar fi preconizat şi niţel mişto la adresa poncifelor dar, cum în departamentul umor stăteau lejer lipsă, au reuşit doar să se facă niţel de râs - ca-n secvenţa cu urmărirea tgdn-tgdn cu caii prin pădure, dezondământată cu John Cusack apământat buf în poponeaţă - sau, mai bine zis, Poe-poe-neaţă.
Apropo de celebrul Raven, ăsta apare menţionat undeva pe la-nceput, într-o crâşmă, cu tot cu Nevermore! - după care, pe-ntreg parcursul peliculei, tot apar corbi, ba pe cer, ba pe crăci, ba înfruptându-se cu dichis din câte-o mâţă moartă cu puiuţi în burtă, fără alt rost decât că dă bine.
La drept vorbind, beleaua purcede încă de la scenar, care îngrămădeşte atâtea inadvertenţe (de cugetare a personagiilor, de bună-purtare a umanilor, de logică elementară a evenimentelor), încât de la un moment dat nici nu le mai observi - deşi nu poţi să nu faci "hâc!" la secvenţa finală, o rezolvare simplistă şi neverosimilă pe care n-o crede nici dracu'. E foarte satisfăcător cum toate nimeresc fix în pix, ca de pildă ori de câte ori un interlocutor are de făcut un punct (adică "make a point" - dacă tot e vorba de tălmăciri trase d-a-mpulea, ca de pildă titlul "The Pit and the Pendulum", care-n subtitluri apare peste tot ca "Hruba şi pendulul"; cum naiba s-ajungi traducător de film, şi să te mai şi menţii, când habar n-ai că de-un veac şi ceva s-a consacrat la noi titlul "Puţul şi pendulul"?). Aşadar, când detectivul sau mai ştiu eu cine vrea să sublinieze câte-o chestie, omul zice fraza introductivă şi imediat un coleg scoate ziarul de dimineaţă şi-l arată completatoriu, cu titlul de pe prima pagină - şi altele asemenea. L-au pritocit un actor care după patruşpatru de rolişoare s-a gândit să se-apuce şi el de scris, Ben Livingston, şi o Hannah Shakespeare (nu aia cu Romeo şi Julieta!), care-a mai comis scriptul la "Loverboy" (nu ăla cu Ada şi George, ci unul din 2005, cu şi de Kevin Bacon).
Ar merita să subliniem că ceşti doi copilaşi au ratat o singură şansă măricică de a-şi duce plotul spre oarece sensuri, cu pista falsă cum căci cremenalu' ar putea fi redactorul şef al ziarului, în goană după subiecte de senzaţie. Aveau toate ingredientele, şi ar fi putut dezvolta frumos tema, pe direcţia unui retrofuturist pamflet la adresa pe-creieri-spălătoarei goane obsesive după rating (au exterminat unii până şi site-uri culturale de mare valoare - ce mare lucru să căsăpească niscaiva concetăţeni, acolo...?), aşa că, deşi clişeatic, măcar atingeau ceva sensuri... Da' nu, ei tot la soluţia facilă a admiratorelui psihopat au revenit - şi tot pe direcţia lui au mai ratat o pistă, cu acel final care-ţi taie scurt şi la obiect orice perspectivă, tocmai când credeam că-l vom vedea pe ucigaş cum se pierde hanniballecterian în lungul străzii (la Paris, nu-n Bahamas), ca să se joace puţin de-a uite-popa nu-e-popa cu Jules Verne, într-un sequel. Aşa că, cel puţin în viitorul previzibil, nu-l vom vedea pe faimosul iniţiat şi iniţiator roza+crucian itinerând printre capete tăiate, torsuri secţionate, ochi scoşi, limbi smulse, maţe fripte, coate goale, linge blide şi alte asemenea drăgălăşenii.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
26-27 aprilie, 2012
Bucureşti, România
Poe căzut în Poe-poe-neaţă
În paralel cu celebrul subgen SF cyberpunk, lansat de William Gibson şi ai lui în urmă cu aproape trei decenii), s-a dezvoltat (având chiar precursori, în aventurile căpitanului James West, din anii '60) curentul retrofuturist steampunk, care plasa în universul secolului al XIX-lea (victorian sau western) elemente tehnologice anticipative, ducând mai departe modelele verniene sau wellsiene - unul dintre cele mai recente exemple fiind dipticul (până acum) "Sherlock Holmes" (2009, 2011), cu Robert Downey jr. şi Jude Law. Cum figura a prins, retrofuturismul a mai făcut şi alţi pui (teslapunk, dieselpunk, clockpunk, atompunk, decopunk), inclusiv aşa-numitul gaslamppunk, care se desfăşoară la lumina cinstitelor lămpi cu gaz ale epocii, inventând poveşti fantasmagorice despre personaje şi personalităţi celebre. Evident, nu pot lipsi inspiratorii, ca deja menţionaţii Jules Verne şi H.G. Wells, Tarzan sau Jack Spintecătorul - ori super-incitantul Edgar Allan Poe, care a apărut ca personaj în peste cincizeci de filme (nu neapărat gaslamppunk).
Ca în orice instanţă când popularitatea vulgară (mai pe scurt, "rating"-ul) o ia înaintea inspiraţiei şi a inteligenţei, rebuturile ajung să fie produse pe bandă rulantă, de multe ori rezultând comedii involuntare înveşmântate cu mult ştaif în tenebre de epocă şi speculaţii supte din deget. Cel mai adesea, asta se întâmplă când, în lipsa unor idei cu adevărat originale, se ia un toptan de clişee, se adună de-a valma şi se bat bine, doar-doar o ieşi ceva. Bunăoară: ce-ar fi dacă un mare fan al lui Edgar Allan Poe ar lua-o puţin razna cu mansarda? Şi dacă ăsta ar începe să comită crime în serie, pisicopiind (sau "copycatizând" - adică, xeroxând la indigo) prozele maestrului? Dar dacă Poe ar fi implicat el însuşi în rezolvarea misterelor? Şi dacă am înnoda noi asta cu enigmaticul lui obştesc sfârşit? Păi, hai să vedem ce iese.
Iese un fel de Sergiu Nicolaescu transatlantic, şi nu doar ca o figură de stil. "The Raven" chiar arată de parcă l-ar fi făcut un Serj retrofuturist, adică sprinţar ca narator şi dibaci la imagerie, ca acum patruzeci de ani, şi priceput să umble cu actorii de parc-ar fi împăiaţi, ca acum patruzeci de minute şi-un deceniu, două... Pe băiatul ăsta îl cheamă James McTeigue, şi a mai făcut vreo trei filme: "V for Vendetta" (2005) şi "Ninja Assassin" (2009), plus "The Invasion" (2007), unde l-a ajutat la regie pe Oliver Hirschbiegel, da' nu l-au trecut pe generic. Actuala lui operă arată binişor, şi câteva minute chiar te fură - primele cadre sunt compuse cu stil, iar tăieturile de montaj (Niven Howie) pică la fix. Şi imaginea lui Danny Ruhlmann e curăţică şi foarte portocalie (la ei încă n-a ajuns vestea că oranjgutanii s-au înverzit), de la lumina de gaz, deşi pe alocuri are nişte bâlbe de focus de să-ţi baţi copiii cu basca udă. În schimb, ţi se taie tot cheful imediat ce apare Miclovanul local (Luke Evans) şi deschide gura - cu garnitură de încruntături circumspecte şi căutături pătrunzăreţe, ori de câte ori îi pică oarece fisă naşpa. Şi nu e singurul. Inclusiv pe John Cusack, McTeigue izbuteşte să-l facă să vorbească şi să expresivizeze aproximativ precum Sever Voinescu când se dă Cotoi în faţa presei - şi cam la fel fac toţi, grăind apăsat şi privind adânc în tot momentul. Pasă-mi-te, or fi vrut ei să resusciteze ceva din patetismul comportamental al veacurilor apuse, dar în loc să fie retro, nu reuşesc decât să atingă penibilul - fără exagerare, cam la toate replicile îmi răsărea-n minte momentul de la vizionarea de presă cu "Hitman" (2007, Xavier Gens), când un vajnic comandir a ordonat cu mult simţ de răspundere: "Don't let him escape ALIVE!!!", de s-a speriat Irina Margareta Nistor şi-a exclamat pe rândul din spate: "Vai-de-mine!"). Cum între penibil şi ridicol nu e nici măcar un pas, e inevitabil să te-ntrebi dacă pe undeva nu s-ar fi preconizat şi niţel mişto la adresa poncifelor dar, cum în departamentul umor stăteau lejer lipsă, au reuşit doar să se facă niţel de râs - ca-n secvenţa cu urmărirea tgdn-tgdn cu caii prin pădure, dezondământată cu John Cusack apământat buf în poponeaţă - sau, mai bine zis, Poe-poe-neaţă.
Apropo de celebrul Raven, ăsta apare menţionat undeva pe la-nceput, într-o crâşmă, cu tot cu Nevermore! - după care, pe-ntreg parcursul peliculei, tot apar corbi, ba pe cer, ba pe crăci, ba înfruptându-se cu dichis din câte-o mâţă moartă cu puiuţi în burtă, fără alt rost decât că dă bine.
La drept vorbind, beleaua purcede încă de la scenar, care îngrămădeşte atâtea inadvertenţe (de cugetare a personagiilor, de bună-purtare a umanilor, de logică elementară a evenimentelor), încât de la un moment dat nici nu le mai observi - deşi nu poţi să nu faci "hâc!" la secvenţa finală, o rezolvare simplistă şi neverosimilă pe care n-o crede nici dracu'. E foarte satisfăcător cum toate nimeresc fix în pix, ca de pildă ori de câte ori un interlocutor are de făcut un punct (adică "make a point" - dacă tot e vorba de tălmăciri trase d-a-mpulea, ca de pildă titlul "The Pit and the Pendulum", care-n subtitluri apare peste tot ca "Hruba şi pendulul"; cum naiba s-ajungi traducător de film, şi să te mai şi menţii, când habar n-ai că de-un veac şi ceva s-a consacrat la noi titlul "Puţul şi pendulul"?). Aşadar, când detectivul sau mai ştiu eu cine vrea să sublinieze câte-o chestie, omul zice fraza introductivă şi imediat un coleg scoate ziarul de dimineaţă şi-l arată completatoriu, cu titlul de pe prima pagină - şi altele asemenea. L-au pritocit un actor care după patruşpatru de rolişoare s-a gândit să se-apuce şi el de scris, Ben Livingston, şi o Hannah Shakespeare (nu aia cu Romeo şi Julieta!), care-a mai comis scriptul la "Loverboy" (nu ăla cu Ada şi George, ci unul din 2005, cu şi de Kevin Bacon).
Ar merita să subliniem că ceşti doi copilaşi au ratat o singură şansă măricică de a-şi duce plotul spre oarece sensuri, cu pista falsă cum căci cremenalu' ar putea fi redactorul şef al ziarului, în goană după subiecte de senzaţie. Aveau toate ingredientele, şi ar fi putut dezvolta frumos tema, pe direcţia unui retrofuturist pamflet la adresa pe-creieri-spălătoarei goane obsesive după rating (au exterminat unii până şi site-uri culturale de mare valoare - ce mare lucru să căsăpească niscaiva concetăţeni, acolo...?), aşa că, deşi clişeatic, măcar atingeau ceva sensuri... Da' nu, ei tot la soluţia facilă a admiratorelui psihopat au revenit - şi tot pe direcţia lui au mai ratat o pistă, cu acel final care-ţi taie scurt şi la obiect orice perspectivă, tocmai când credeam că-l vom vedea pe ucigaş cum se pierde hanniballecterian în lungul străzii (la Paris, nu-n Bahamas), ca să se joace puţin de-a uite-popa nu-e-popa cu Jules Verne, într-un sequel. Aşa că, cel puţin în viitorul previzibil, nu-l vom vedea pe faimosul iniţiat şi iniţiator roza+crucian itinerând printre capete tăiate, torsuri secţionate, ochi scoşi, limbi smulse, maţe fripte, coate goale, linge blide şi alte asemenea drăgălăşenii.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
26-27 aprilie, 2012
Bucureşti, România
