Părerea criticului
Dupa ce a dansat in Billy Elliot si a facut slalom intre Statele Unite si Marea Britanie in The Hours, Stephen Daldry se multumeste sa "rasfoiasca" o istorie (individuala!) a Germaniei ultimelor decenii in The Reader/Cititorul. Cu o interpretare excelenta a lui Kate Winslet (primul Oscar din cariera), Cititorul nu este "un film prost despre Holocaust", cum l-a denumit un critic isteric, ci unul despre... vergangenheitsbewaltigung.
Sau, ca sa folosim un pandant simplificat, despre vina. Amestec de vinovatie, frustrare si repros, lungul termen (pronuntabil din prima doar de catre psihologi experimentati) denumeste ceea ce au simtit adolescentii germani din deceniile cinci si sase cand au inteles implicarea (o, cat de pasiva!) a parintilor lor in Holocaust. Dar trioul Bernard Schlink-autorul cartii, David Hare-scenaristul si Stephen Daldry-regizorul nu incearca o incursiune generala in aceasta afectiune devenita termen in tratatele de psihologie, ci se aventureaza intr-o istorie personala, cea a lui Michael (David Kross), un pusti de 15 ani, care se indragosteste de Hanna (Winslet), o femeie de peste 35.
Lui Michael i se face rau pe strada si este ajutat de energica Hanna, care-l conduce pana acasa, unde adolescentul isi petrece urmatoarele luni bolnav de scarlatina. O data boala vindecata, se intoarce in casa Hannei cu un buchet de flori, pentru a-i multumi. Daca ai citit vreodata ceva despre The Reader si despre toridele sale scene de sex, stii si urmarea: intre cei doi incepe o improbabila poveste de dragoste ritmata de un tandem fizico-intelectual la fel de improbabil: lungi partide de sex sunt intrerupte de si mai lungi sesiuni de lectura cu voce tare, Michael citindu-i Hannei cam tot ce le pica in mana, de la stufoasa Odisee la "scandaloasa" Lady Chatterlay.
Dar de viitorul la care naivul Michael viseaza alaturi de Hanna se alege praful cand femeia dispare fara niciun avertisment. Michael o va redescoperi ani mai tarziu, din pura intamplare si in imprejurari socante: cea pe care inca o iubeste a fost gardiana la Auschwitz si ar putea fi raspunzatoare pentru moartea a sute de persoane, iar procesul ei, care face valva in epoca, e considerat obligatoriu de urmarit de catre profesorul de drept al de-acum studentului Michael.
Ceea ce atrage (si, mai important, in acelasi timp respinge) la The Reader este tocmai aceasta ambiguitate: ce trebuie sa simti pentru Hanna, aceasta femeie trecuta de prima tinerete, care se pierde in romanticele randuri citite cu voce tare de Michael, dar care, iata, imparte un trecut cu bestii in stare sa ucida cu sange rece sute, mii de oameni? Chiar daca nu reusesti niciodata sa-i pui Hannei eticheta de gardian SS pe frunte, The Reader te impinge pe nesimtite spre zone inconfortabile ale moralitatii, unde singura cale posibila e de un gri neiertator. Chiar si asa, simti ca Daldry/Schlink te manipuleaza: din "imagine" lipseste trecutul de gardiana al Hannei, prin urmare prezenta apasatoare se volatilizeaza treptat, lasand in urma doar o femeie in care nu mai poti avea incredere, dar pe care ti-e greu s-o acuzi de ceva tangibil.
Slalomul printre diferite perioade (o vom revedea pe Hanna in timpul procesului, dar si mult mai tarziu, la batranete, insotita de un Michael intre doua varste interpretat de un Ralph Fiennes foarte absent), imaginea adaptabila a duoului Roger Deakins-Chris Menges si scenografia excelenta fac minuni pentru lectura Cititorului, doar ca la sfarsit nu prea-ti explici de ce oare acesta pare a nu crede ce citeste.
Sau, ca sa folosim un pandant simplificat, despre vina. Amestec de vinovatie, frustrare si repros, lungul termen (pronuntabil din prima doar de catre psihologi experimentati) denumeste ceea ce au simtit adolescentii germani din deceniile cinci si sase cand au inteles implicarea (o, cat de pasiva!) a parintilor lor in Holocaust. Dar trioul Bernard Schlink-autorul cartii, David Hare-scenaristul si Stephen Daldry-regizorul nu incearca o incursiune generala in aceasta afectiune devenita termen in tratatele de psihologie, ci se aventureaza intr-o istorie personala, cea a lui Michael (David Kross), un pusti de 15 ani, care se indragosteste de Hanna (Winslet), o femeie de peste 35.
Lui Michael i se face rau pe strada si este ajutat de energica Hanna, care-l conduce pana acasa, unde adolescentul isi petrece urmatoarele luni bolnav de scarlatina. O data boala vindecata, se intoarce in casa Hannei cu un buchet de flori, pentru a-i multumi. Daca ai citit vreodata ceva despre The Reader si despre toridele sale scene de sex, stii si urmarea: intre cei doi incepe o improbabila poveste de dragoste ritmata de un tandem fizico-intelectual la fel de improbabil: lungi partide de sex sunt intrerupte de si mai lungi sesiuni de lectura cu voce tare, Michael citindu-i Hannei cam tot ce le pica in mana, de la stufoasa Odisee la "scandaloasa" Lady Chatterlay.
Dar de viitorul la care naivul Michael viseaza alaturi de Hanna se alege praful cand femeia dispare fara niciun avertisment. Michael o va redescoperi ani mai tarziu, din pura intamplare si in imprejurari socante: cea pe care inca o iubeste a fost gardiana la Auschwitz si ar putea fi raspunzatoare pentru moartea a sute de persoane, iar procesul ei, care face valva in epoca, e considerat obligatoriu de urmarit de catre profesorul de drept al de-acum studentului Michael.
Ceea ce atrage (si, mai important, in acelasi timp respinge) la The Reader este tocmai aceasta ambiguitate: ce trebuie sa simti pentru Hanna, aceasta femeie trecuta de prima tinerete, care se pierde in romanticele randuri citite cu voce tare de Michael, dar care, iata, imparte un trecut cu bestii in stare sa ucida cu sange rece sute, mii de oameni? Chiar daca nu reusesti niciodata sa-i pui Hannei eticheta de gardian SS pe frunte, The Reader te impinge pe nesimtite spre zone inconfortabile ale moralitatii, unde singura cale posibila e de un gri neiertator. Chiar si asa, simti ca Daldry/Schlink te manipuleaza: din "imagine" lipseste trecutul de gardiana al Hannei, prin urmare prezenta apasatoare se volatilizeaza treptat, lasand in urma doar o femeie in care nu mai poti avea incredere, dar pe care ti-e greu s-o acuzi de ceva tangibil.
Slalomul printre diferite perioade (o vom revedea pe Hanna in timpul procesului, dar si mult mai tarziu, la batranete, insotita de un Michael intre doua varste interpretat de un Ralph Fiennes foarte absent), imaginea adaptabila a duoului Roger Deakins-Chris Menges si scenografia excelenta fac minuni pentru lectura Cititorului, doar ca la sfarsit nu prea-ti explici de ce oare acesta pare a nu crede ce citeste.
