Părerea criticului
După emisiunea parodică produsă de HBO, Nathan for You, comedianul Nathan Fielder revine cu o explorare și mai îndrăzneață și mai profundă a empatiei, de o ironie greu de pus în cuvinte.
De-a lungul celor patru sezoane ale serialului Nathan for You, creatorul, regizorul și protagonistul-prezentator Nathan Fielder se dă drept un consultant de afaceri pentru o emisiune în care ajunge să le aducă mai mulți clienți unor mici întreprinzători, prin tot felul de idei neortodoxe, susținute de bugetul HBO-ului. Idei precum rebranding-ul unei cafenele falimentare drept Dumb Starbucks, sub forma unui act artistic parodic. Sau rebranding-ul unui bar drept scena unei piese de teatru real, tip happening, pentru că numai așa li se permite clienților să fumeze în interior.
Iar de-a lungul implementării ideilor, totul pare să se ramifice în detalii absurde și nesfârșite. Evident că nu succesul ideii e miza, ci felul în care ea e pusă în practică – deconstrucția ei. Ajungem să nu mai distingem realitatea de ficțiune, minciuna de adevăr, oamenii reali de actori, fiindcă nici nu mai contează. Totul e hiperreal, un simulacru pe alocuri dureros de comic al impactului televiziunii și, în general, al camerei de filmat atât asupra celui care e privit, cât și asupra privitorului. Pare că oamenii portretizați în această emisiune, reali sau nu, sunt ca niște glume din repertoriul acestui „Nathan”, un prezentator incomod cu sine și cu ceilalți, un personaj agramat emoțional, care încearcă mereu să simtă ceva, în timp ce testează limitele moralității în relație cu oamenii pe care îi portretizează în emisiunea sa. Nathan for You nu e o emisiune despre participanți, ci despre prezentator: un autodenunț al manipulării.
The Rehearsal duce toată această explorare mai departe, plecând tot de la premisa unei emisiuni parodice tip reality tv. Doar că în loc de proprietari ai afacerilor, invitații sunt oameni obișnuiți, pe care Nathan îi trece, prin bugetul de producție al HBO, printr-o simulare costisitoare și delirantă a unor experiențe pe care respectivii oameni ezită să le aibă. În episodul pilot, îl pregătește pe un domn pentru o mărturisire. Nimic pe viață și pe moarte, ci mărturisirea față de o prietenă că nu are decât diplomă de licență, nu și de master. Dar faptul că a amânat mărturisirea ani de zile a ajuns să îl apese teribil, astfel că Nathan se asigură că toate variabilele posibile ale întâlnirii cu prietena respectivă sunt luate în calcul și repetate, cu o imaginație imposibil de anticipat.
Mai departe, Fielder pare că revine la esența parodică a reality tv-ului, trecând-o pe o femeie prin experiența de a fi mamă, de a crește un copil, ca să afle dacă asta își dorește cu adevărat. Iar simularea trebuie să fie cât mai veridică și, totodată, cât mai cuprinzătoare. Va fi și o mamă de sugar, și de adolescent, iar pentru asta, timpul trebuie comprimat în mod credibil și în același timp eficient. De la înlocuitori ai actorilor pentru copil în funcție de vârste, până la oglinzi digitale care îți simulează îmbătrânirea sau zăpada artificială din jurul casei, în mijlocul verii, în preajma Crăciunului, Nathan face tot posibilul să acopere tot. Dar fiindcă mereu îi va scăpa ceva în aceasă simulare, Nathan va deveni principalul său „cobai”, repetând nu doar propriile mărturisiri, dar și repetițiile lor, ca într-un joc de oglinzi. Iar în goana lui după real, Nathan ajunge să își chestioneze propria empatie – ca în celebra expresie a teoreticianului Marshall McLuhan, „,mediul este mesajul”. Adică „societățile mereu s-au dezvoltat în funcție de natura mediilor prin care comunică mai degrabă decât prin conținutul propriu-zis al comunicării.”
Așa cum remarcă Alissa Wilkinson pentru Vox, Fielder a reușit cumva să instituie un nivel de co-participare între noi și acest serial pe care mai degrabă îl întâlnim în filmul experimental, nu pe HBO – cu toate că HBO are această notorietate a experimentării. A ne observa aceste reacții (și avem toate șansele, fiindcă ironia lui Fielder ne lasă să râdem până ajungem acolo) înseamnă să ne conștientizăm propria obiectificare a celorlalți. Ca în mecanica cuantică, unde prezența unui observator condamnă realitatea la o reprezentare a ei.
The Rehearsal e, cumva, partea a doua a experimentului social început prin Nathan for You, iar rezultatul lui constă (pentru mine, cel puțin) în goana după cuvinte în a-l recomanda celorlalți.
De-a lungul celor patru sezoane ale serialului Nathan for You, creatorul, regizorul și protagonistul-prezentator Nathan Fielder se dă drept un consultant de afaceri pentru o emisiune în care ajunge să le aducă mai mulți clienți unor mici întreprinzători, prin tot felul de idei neortodoxe, susținute de bugetul HBO-ului. Idei precum rebranding-ul unei cafenele falimentare drept Dumb Starbucks, sub forma unui act artistic parodic. Sau rebranding-ul unui bar drept scena unei piese de teatru real, tip happening, pentru că numai așa li se permite clienților să fumeze în interior.
Iar de-a lungul implementării ideilor, totul pare să se ramifice în detalii absurde și nesfârșite. Evident că nu succesul ideii e miza, ci felul în care ea e pusă în practică – deconstrucția ei. Ajungem să nu mai distingem realitatea de ficțiune, minciuna de adevăr, oamenii reali de actori, fiindcă nici nu mai contează. Totul e hiperreal, un simulacru pe alocuri dureros de comic al impactului televiziunii și, în general, al camerei de filmat atât asupra celui care e privit, cât și asupra privitorului. Pare că oamenii portretizați în această emisiune, reali sau nu, sunt ca niște glume din repertoriul acestui „Nathan”, un prezentator incomod cu sine și cu ceilalți, un personaj agramat emoțional, care încearcă mereu să simtă ceva, în timp ce testează limitele moralității în relație cu oamenii pe care îi portretizează în emisiunea sa. Nathan for You nu e o emisiune despre participanți, ci despre prezentator: un autodenunț al manipulării.
The Rehearsal duce toată această explorare mai departe, plecând tot de la premisa unei emisiuni parodice tip reality tv. Doar că în loc de proprietari ai afacerilor, invitații sunt oameni obișnuiți, pe care Nathan îi trece, prin bugetul de producție al HBO, printr-o simulare costisitoare și delirantă a unor experiențe pe care respectivii oameni ezită să le aibă. În episodul pilot, îl pregătește pe un domn pentru o mărturisire. Nimic pe viață și pe moarte, ci mărturisirea față de o prietenă că nu are decât diplomă de licență, nu și de master. Dar faptul că a amânat mărturisirea ani de zile a ajuns să îl apese teribil, astfel că Nathan se asigură că toate variabilele posibile ale întâlnirii cu prietena respectivă sunt luate în calcul și repetate, cu o imaginație imposibil de anticipat.
Mai departe, Fielder pare că revine la esența parodică a reality tv-ului, trecând-o pe o femeie prin experiența de a fi mamă, de a crește un copil, ca să afle dacă asta își dorește cu adevărat. Iar simularea trebuie să fie cât mai veridică și, totodată, cât mai cuprinzătoare. Va fi și o mamă de sugar, și de adolescent, iar pentru asta, timpul trebuie comprimat în mod credibil și în același timp eficient. De la înlocuitori ai actorilor pentru copil în funcție de vârste, până la oglinzi digitale care îți simulează îmbătrânirea sau zăpada artificială din jurul casei, în mijlocul verii, în preajma Crăciunului, Nathan face tot posibilul să acopere tot. Dar fiindcă mereu îi va scăpa ceva în aceasă simulare, Nathan va deveni principalul său „cobai”, repetând nu doar propriile mărturisiri, dar și repetițiile lor, ca într-un joc de oglinzi. Iar în goana lui după real, Nathan ajunge să își chestioneze propria empatie – ca în celebra expresie a teoreticianului Marshall McLuhan, „,mediul este mesajul”. Adică „societățile mereu s-au dezvoltat în funcție de natura mediilor prin care comunică mai degrabă decât prin conținutul propriu-zis al comunicării.”
Așa cum remarcă Alissa Wilkinson pentru Vox, Fielder a reușit cumva să instituie un nivel de co-participare între noi și acest serial pe care mai degrabă îl întâlnim în filmul experimental, nu pe HBO – cu toate că HBO are această notorietate a experimentării. A ne observa aceste reacții (și avem toate șansele, fiindcă ironia lui Fielder ne lasă să râdem până ajungem acolo) înseamnă să ne conștientizăm propria obiectificare a celorlalți. Ca în mecanica cuantică, unde prezența unui observator condamnă realitatea la o reprezentare a ei.
The Rehearsal e, cumva, partea a doua a experimentului social început prin Nathan for You, iar rezultatul lui constă (pentru mine, cel puțin) în goana după cuvinte în a-l recomanda celorlalți.
