Părerea criticului
The Revenant, cel mai nominalizat film la ediţia din acest an a Oscarurilor, se lansează vinerea viitoare pe marile ecrane (cu proiecţii în avanpremieră începând de miercuri). Toate-s rele şi frumoase în această ecranizare inspirată (cu sensul extrem de larg al cuvântului, aşa cum se poartă la Hollywood) de viaţa lui Hugh Glass, un legendar aventurier din primele decenii ale secolului 19, când Statele Unite nu erau la fel de unite ca astăzi, iar munţii şi pădurile din nord erau sălaşul indienilor şi nu cel al "americanilor".
Într-un interviu de după succesul de la Globurile de Aur, Leonardo DiCaprio a descris The Revenant drept un "film de artă epic". Am spune că premiera din 22 ianuarie este un simplu western filmat impresionant de Emmanuel Lubezki şi că excesele à la Terrence Malick nu fac decât să îi adauge câteva zeci de minute inutile. Deja ajuns pe locul 125 în topul imdb al celor mai bune filme din toate timpurile, The Revenant are la bază o dublă încrâncenare: cea a eroului de a se răzbuna pe cei care l-au lăsat grav rănit în mijlocul pustietăţii şi cea a cineaştilor care vor, cu tot dinadinsul, să-şi încordeze muşchii pentru un număr cât mai mare de Oscaruri.
Sunt mari şanse ca The Revenant să impresioneze mai mult în America de Nord decât în Europa, un continent mai familiarizat cu filmul de artă şi mai puţin dispus să "pice pe spate" în faţa unui Leonardo DiCaprio în plină formă. Din nefericire pe pentru The Revenant (şi pentru spectatori), Alejandro G. Iñárritu ni-l arată mai puţin pe Hugh Glass şi mai mult pe Dicaprio încrâncenat să-şi primească în sfârşit statueta. Se putea şi mai rău: bine că nu-l vedem pe Ben Affleck chinuindu-se din răsputeri să smulgă voturile Academiei...
Ne întrebăm ce mai rămâne din The Revenant dacă îl dezbraci de discutabilul aspect biografic (sunt multe surse care spun că viaţa lui Hugh Glass este una dintre cele mai înfrumuţesate din istoria Americii, de unde foarte nimeritul cuvânt "legendă" din traducerea românească a titlului), de actorul care probabil îşi compunea discursul pentru Oscar în ritmul dârdâielilor din timpul solicitantelor filmări şi de imaginea lui Lubezki. Ursul? Încleştarea dintre Glass şi ursul grizzly are câteva momente neverosimile care îi ştirbesc din intensitate, subliniind încă o dată intenţiile echipei de filmare, acelea de a-şi doborî pur şi simplu spectatorul.
Mai previzibil decât ne-am fi dorit, The Revenant nu ajunge să plictisească în ciuda lungimii considerabile: principalul merit îi revine nu scenariului scris de regizor împreună cu Mark L. Smith, ci directorului de imagine Emmanuel Lubezki. Acesta foloseşte o parte din tehnicile care i-au adus un Oscar pentru Birdman ca să transforme camera de luat vederi într-un martor al tribulaţiilor lui Glass, profitând artistic de ceea ce în alte filme ar putea părea greşeli: stropi, aburi, zdruncinături, toate vor să tragă spectatorul în poveste şi să-l ţină captiv în peisajul supradimensionat ce devine fundalul perfect pentru îndârjirea şi perseverenţa eroului.
Probabil temător că lungul drum al lui Glass către fortul unde şi-ar putea găsi trădătorii, Iñárritu alege să împletească povestea eroului cu cea a unor şefi de trib în căutarea unei tinere indience răpite de o misiune franceză (nu putea fi o misiune americană, că doar americanii nu violează indience, nu-i aşa?). O excrescenţă scenaristică inutilă, povestea lui Powaka e doar balast, nespunând nimic nou despre încercata relaţie dintre invadatorii americani şi băştinaşi. Iar influenţa franceză nu face decât să sublinieze decizia lui Iñárritu de a merge la sigur cu mai toate aspectele filmului: cum spuneam la început, oamenii ăştia chiar vor un nou snop de Oscaruri.
La sfârşit, nu mai putem spune decât atât: punem pariu că DiCaprio o să plângă ca o fetiţă atunci când o să-şi primească statueta.
Într-un interviu de după succesul de la Globurile de Aur, Leonardo DiCaprio a descris The Revenant drept un "film de artă epic". Am spune că premiera din 22 ianuarie este un simplu western filmat impresionant de Emmanuel Lubezki şi că excesele à la Terrence Malick nu fac decât să îi adauge câteva zeci de minute inutile. Deja ajuns pe locul 125 în topul imdb al celor mai bune filme din toate timpurile, The Revenant are la bază o dublă încrâncenare: cea a eroului de a se răzbuna pe cei care l-au lăsat grav rănit în mijlocul pustietăţii şi cea a cineaştilor care vor, cu tot dinadinsul, să-şi încordeze muşchii pentru un număr cât mai mare de Oscaruri.
Sunt mari şanse ca The Revenant să impresioneze mai mult în America de Nord decât în Europa, un continent mai familiarizat cu filmul de artă şi mai puţin dispus să "pice pe spate" în faţa unui Leonardo DiCaprio în plină formă. Din nefericire pe pentru The Revenant (şi pentru spectatori), Alejandro G. Iñárritu ni-l arată mai puţin pe Hugh Glass şi mai mult pe Dicaprio încrâncenat să-şi primească în sfârşit statueta. Se putea şi mai rău: bine că nu-l vedem pe Ben Affleck chinuindu-se din răsputeri să smulgă voturile Academiei...
Ne întrebăm ce mai rămâne din The Revenant dacă îl dezbraci de discutabilul aspect biografic (sunt multe surse care spun că viaţa lui Hugh Glass este una dintre cele mai înfrumuţesate din istoria Americii, de unde foarte nimeritul cuvânt "legendă" din traducerea românească a titlului), de actorul care probabil îşi compunea discursul pentru Oscar în ritmul dârdâielilor din timpul solicitantelor filmări şi de imaginea lui Lubezki. Ursul? Încleştarea dintre Glass şi ursul grizzly are câteva momente neverosimile care îi ştirbesc din intensitate, subliniind încă o dată intenţiile echipei de filmare, acelea de a-şi doborî pur şi simplu spectatorul.
Mai previzibil decât ne-am fi dorit, The Revenant nu ajunge să plictisească în ciuda lungimii considerabile: principalul merit îi revine nu scenariului scris de regizor împreună cu Mark L. Smith, ci directorului de imagine Emmanuel Lubezki. Acesta foloseşte o parte din tehnicile care i-au adus un Oscar pentru Birdman ca să transforme camera de luat vederi într-un martor al tribulaţiilor lui Glass, profitând artistic de ceea ce în alte filme ar putea părea greşeli: stropi, aburi, zdruncinături, toate vor să tragă spectatorul în poveste şi să-l ţină captiv în peisajul supradimensionat ce devine fundalul perfect pentru îndârjirea şi perseverenţa eroului.
Probabil temător că lungul drum al lui Glass către fortul unde şi-ar putea găsi trădătorii, Iñárritu alege să împletească povestea eroului cu cea a unor şefi de trib în căutarea unei tinere indience răpite de o misiune franceză (nu putea fi o misiune americană, că doar americanii nu violează indience, nu-i aşa?). O excrescenţă scenaristică inutilă, povestea lui Powaka e doar balast, nespunând nimic nou despre încercata relaţie dintre invadatorii americani şi băştinaşi. Iar influenţa franceză nu face decât să sublinieze decizia lui Iñárritu de a merge la sigur cu mai toate aspectele filmului: cum spuneam la început, oamenii ăştia chiar vor un nou snop de Oscaruri.
La sfârşit, nu mai putem spune decât atât: punem pariu că DiCaprio o să plângă ca o fetiţă atunci când o să-şi primească statueta.
