Actori neprofesionisti ale caror roluri sunt chiar propriile lor persoane, poveste bazata pe experiente ale protagonistului, realism si drama, multa contemplatie, o incursiune interesanta in cultura cowboy din vestul mijlociu al zilelor noastre (Dakota de Sud mai exact), o regizoare pe care eu o pun pe lista de urmarit si, poate cel mai important, o cinematografie minunata venita parca dintr-un film al lui Malick.
Un film de tinut minte al anului 2017 pe care il recomand cu drag contemplatorilor si celor interesati de noi descoperiri cinefile.
lili22
pe 30 Mai 2019 11:39
O drama sfasietoare .Rezervata celor care nu intra la un fikm american sa se amuze.Filmul te obliga sa te gandesti ce faci cu viata ta cand ai posibilitati limitate.
alali
pe 20 Ianuarie 2019 16:52
Lumea filmului, pe langa decuplarea pe care ti-o asigura pentru cele aproximativ 2 ore petrecute in fata ecranului de acasa sau din cinema, mai are menirea si de a te purta in locurile putin accesibile, in lumi pe care altfel nu le-ai fi cunoscut niciodata. Asa e si in cazul prafuitului tinut al imblanzitorilor de cai. The Rider (2017), o pelicula western genuina, cu personaje reale 100% si cu o poveste plina cu cowboy; nici ca se putea altfel, ne transpune in rezervatia Pine Ridge, tocmai in Dakota de Sud. Unica diferenta fata de clasicii eroi ai genului e ca oameni adevarati, locuitorii ce au un singur destin, nu sunt tot atat de teribili precum erau inaintasii lor descrisi in productiile emblematice ale genului. Sunt pur si simplu oameni ce iubesc animalele, le inteleg si le adora.
Protagonistul, impreuna cu o parte din figuranti, provin din aceasta lume pe cat de plina de viata, pe atat de teribilista si indaratnica. Trauma dupa care incearca sa se recupereze si care deschide proiectia literalmente, provine din background-ul eroului acestei povesti. Adica si in realitate, Brady Jandreau, Brady Blackburn in rol, a suferit nefericita accidentare. Se merge pe o relatare atat de fidela a evenimentelor incat imaginile pe care acesta le rememoreaza uitandu-se la o filmare a ingrozitorului moment sunt cele adevarate, petrecute in arena. S-au mai incercat astfel de intruziuni in filme legendare, dar tot timpul au facut cumva corp separat fata de materialul baza. Aici episodul devine o etapa obligatorie in a asigura cursivitate. Pare cerut de poveste si nu un apendice al ei.
Filmul m-a impresionat desi trebuie sa precizez cu sinceritate ca am o repulsie fata de persoanele care nu apreciaza darul vietii asa cum ne vine el fiecaruia in parte. Sa ai sansa sa pendulezi intre viata si moarte, pe linia aceea atat de fragila si sa scapi, il vad ca pe un miracol. Si totusi pentru anumite persoane, cadoul respectiv e perceput mai mult ca un blestem. Aici se rupe logica mea de a lor. Insa desi filmul portretizeaza un astfel de personaj, etapele in care el se re-dedica vocatiei sale, de a imblanzi cai, m-au sensibilizat peste ceea ce sunt capabil sa procesez din punct de vedere emotional. Dialogul dintre animal si o persoana ce ii vorbeste pe aceeasi limba, m-a lasat fara cuvinte. Nu exista emotie mai puternica sau o legatura tot atat de sincera precum e cea surprinsa de camera de filmat in acele momente. Sa remarcam ca tot acel exercitiu era autentic, caii fiind arvuniti de anumiti clienti pentru a fi domesticiti. Si acest proces se intampla sub ochii nostri. Impresionant!
Daca la acest exercitiu de imaginatie descris strict prin emotie si tensiune, ba si suspanas pentru ca si acesta exista tot la fel de mult precum emotie in acest cadru, se mai adauga si intiderile salbatice ce la orizont se intrepatund cu infinitul, obtinem un tablou imens al vietii unui anumit tip de oameni. Usor de inteles de ce acesti incercati oameni nu au cum sa paraseasca tinuturile in care s-au format, indiferent de numarul leziunilor, dramelor sau a sacrificiilor pe care privelistea ce doar vederea ti-o incanta, le cere tribut. "Dupa standardele NHL, acum trebuia sa fiu mort." vine constatarea unuia dintre tovarasii lui Brady. Pentru a dramatiza, dar atentie, nu pentru a deforma adevarul pentru ca nicaieri nu ni se serveste intelesul situatiei mura in gura, fratele aflat in rezerva spitalului ce ingrijeste cu regim complet persoanele paralitice, pare si el victima unui astfel de accident. Secventele finale in care acesta jubileaza dupa o prestatie reusita intr-un concurs de rodeo, intentionat induse noua de regizoarea Chloe Zhao, ne determina sa credem astfel. Realitatea o aflam chiar din gura lui, cand insotind delagatia ce reprezenta filmul la festivalurile la care a participat, fostul concurent in spectaclele de rodeo marturiseste ca starea in care se gaseste acum se datoreaza unui accident de masina si nu unuia specific meseriei. Oricare ar fi povestea, senzatia din timpul vizionarii e foarte puternica si imi intareste oarecum dezaprobarea fata de teribilistii ce nu au reusit sa se sinucida din prima incercare. Motiv pentru care finalul, acea renuntare la a mai participa in spectacolul ce tocmai avea loc, m-a mai calmat putin, totodata facandu-ma sa sufar alaturi de tanarul calaret, pentru imposibilitatea de a-si urma visul. Un sacrificiu necesar dar dureros, din punctul meu de vedere, o optica egoista, trebuie sa recunosc.
In toata aceasta structura vinovat-contemplativa, apare si un moment de pura poezie western, clipa putin scontata daca e sa ne raportam la tipul personajelor ce se promoveaza. Dupa sacrificarea lui Apollo, care si acela se consituie intr-o naratiune plastica, fluieratul de la distanta, un mod sfasietor de a-ti linisti animalul ce presimte iminentul sfarsit, tensiunea atinge cote alarmante pentru ca iti e imposibil sa nu faci o paralela intre calul ce a fost lasat de Dumnezeu cu menirea de a alerga si cowboy-ul ce trebuie sa calareasca. Conflictul ce parea ca prevesteste fatalitatea are o solutionare sublima, cum doar o sensibilitate feminina putea sa gaseasca. Pe langa cuvintele simple cu care Brady trage concluziile situatiei similare dintre el si animal, tandretea si nobletea momentului iti ravasesc inima. "Si eu am fost lovit ca Apollo" ii spune el surorii bolnave insa extrem de empatica la schimbarile din jur. "Doar ca eu sunt o persoana, asa ca pot sa traiesc."
Concluzie: The Rider e filmul care a batut viata chiar la propriul joc. Regizoarea il cunoscuse pe protagonist inca dinaintea accidentului si isi dorea sa il distribuie intr-un viitor proiect legat de acel stil anume de a trai si de a munci. Turnura evenimentelor ulterioare au facut in asa fel incat preambulul viitorului scenariu sa fie gata scris pentru ea. Mai trebuia doar sa puna un strop de arta in drama finala si sa o inregistreze pe pelicula pentru a fi prezentata lumii. Ceea ce a reusit cu brio, bravo ei. Iata ca se poate realiza film si cu un minim de bani, tehnica, fie ea si digitala. Talent sa fie! Nota 8,18!
Un film de tinut minte al anului 2017 pe care il recomand cu drag contemplatorilor si celor interesati de noi descoperiri cinefile.
Protagonistul, impreuna cu o parte din figuranti, provin din aceasta lume pe cat de plina de viata, pe atat de teribilista si indaratnica. Trauma dupa care incearca sa se recupereze si care deschide proiectia literalmente, provine din background-ul eroului acestei povesti. Adica si in realitate, Brady Jandreau, Brady Blackburn in rol, a suferit nefericita accidentare. Se merge pe o relatare atat de fidela a evenimentelor incat imaginile pe care acesta le rememoreaza uitandu-se la o filmare a ingrozitorului moment sunt cele adevarate, petrecute in arena. S-au mai incercat astfel de intruziuni in filme legendare, dar tot timpul au facut cumva corp separat fata de materialul baza. Aici episodul devine o etapa obligatorie in a asigura cursivitate. Pare cerut de poveste si nu un apendice al ei.
Filmul m-a impresionat desi trebuie sa precizez cu sinceritate ca am o repulsie fata de persoanele care nu apreciaza darul vietii asa cum ne vine el fiecaruia in parte. Sa ai sansa sa pendulezi intre viata si moarte, pe linia aceea atat de fragila si sa scapi, il vad ca pe un miracol. Si totusi pentru anumite persoane, cadoul respectiv e perceput mai mult ca un blestem. Aici se rupe logica mea de a lor. Insa desi filmul portretizeaza un astfel de personaj, etapele in care el se re-dedica vocatiei sale, de a imblanzi cai, m-au sensibilizat peste ceea ce sunt capabil sa procesez din punct de vedere emotional. Dialogul dintre animal si o persoana ce ii vorbeste pe aceeasi limba, m-a lasat fara cuvinte. Nu exista emotie mai puternica sau o legatura tot atat de sincera precum e cea surprinsa de camera de filmat in acele momente. Sa remarcam ca tot acel exercitiu era autentic, caii fiind arvuniti de anumiti clienti pentru a fi domesticiti. Si acest proces se intampla sub ochii nostri. Impresionant!
Daca la acest exercitiu de imaginatie descris strict prin emotie si tensiune, ba si suspanas pentru ca si acesta exista tot la fel de mult precum emotie in acest cadru, se mai adauga si intiderile salbatice ce la orizont se intrepatund cu infinitul, obtinem un tablou imens al vietii unui anumit tip de oameni. Usor de inteles de ce acesti incercati oameni nu au cum sa paraseasca tinuturile in care s-au format, indiferent de numarul leziunilor, dramelor sau a sacrificiilor pe care privelistea ce doar vederea ti-o incanta, le cere tribut. "Dupa standardele NHL, acum trebuia sa fiu mort." vine constatarea unuia dintre tovarasii lui Brady. Pentru a dramatiza, dar atentie, nu pentru a deforma adevarul pentru ca nicaieri nu ni se serveste intelesul situatiei mura in gura, fratele aflat in rezerva spitalului ce ingrijeste cu regim complet persoanele paralitice, pare si el victima unui astfel de accident. Secventele finale in care acesta jubileaza dupa o prestatie reusita intr-un concurs de rodeo, intentionat induse noua de regizoarea Chloe Zhao, ne determina sa credem astfel. Realitatea o aflam chiar din gura lui, cand insotind delagatia ce reprezenta filmul la festivalurile la care a participat, fostul concurent in spectaclele de rodeo marturiseste ca starea in care se gaseste acum se datoreaza unui accident de masina si nu unuia specific meseriei. Oricare ar fi povestea, senzatia din timpul vizionarii e foarte puternica si imi intareste oarecum dezaprobarea fata de teribilistii ce nu au reusit sa se sinucida din prima incercare. Motiv pentru care finalul, acea renuntare la a mai participa in spectacolul ce tocmai avea loc, m-a mai calmat putin, totodata facandu-ma sa sufar alaturi de tanarul calaret, pentru imposibilitatea de a-si urma visul. Un sacrificiu necesar dar dureros, din punctul meu de vedere, o optica egoista, trebuie sa recunosc.
In toata aceasta structura vinovat-contemplativa, apare si un moment de pura poezie western, clipa putin scontata daca e sa ne raportam la tipul personajelor ce se promoveaza. Dupa sacrificarea lui Apollo, care si acela se consituie intr-o naratiune plastica, fluieratul de la distanta, un mod sfasietor de a-ti linisti animalul ce presimte iminentul sfarsit, tensiunea atinge cote alarmante pentru ca iti e imposibil sa nu faci o paralela intre calul ce a fost lasat de Dumnezeu cu menirea de a alerga si cowboy-ul ce trebuie sa calareasca. Conflictul ce parea ca prevesteste fatalitatea are o solutionare sublima, cum doar o sensibilitate feminina putea sa gaseasca. Pe langa cuvintele simple cu care Brady trage concluziile situatiei similare dintre el si animal, tandretea si nobletea momentului iti ravasesc inima. "Si eu am fost lovit ca Apollo" ii spune el surorii bolnave insa extrem de empatica la schimbarile din jur. "Doar ca eu sunt o persoana, asa ca pot sa traiesc."
Concluzie: The Rider e filmul care a batut viata chiar la propriul joc. Regizoarea il cunoscuse pe protagonist inca dinaintea accidentului si isi dorea sa il distribuie intr-un viitor proiect legat de acel stil anume de a trai si de a munci. Turnura evenimentelor ulterioare au facut in asa fel incat preambulul viitorului scenariu sa fie gata scris pentru ea. Mai trebuia doar sa puna un strop de arta in drama finala si sa o inregistreze pe pelicula pentru a fi prezentata lumii. Ceea ce a reusit cu brio, bravo ei. Iata ca se poate realiza film si cu un minim de bani, tehnica, fie ea si digitala. Talent sa fie! Nota 8,18!