Părerea criticului
"The Roommate" - Nimic nou sub soare
Încă un psycho-thriller - şi atât
Nici nu mai ştiu de câte ori am văzut-o - şi mi-e lene să număr: fetiţa, tânăra, femeia sau baba (oare de ce nu-mi vine în minte nici un personaj masculin? Nu că n-ar fi, da-s incomparabil mai puţini - oare tot ca un rod al misoginiei noastre funciare?) sărită de pe fix, cu probleme de personalitate (adesea, dedublări, sub o formă sau alta), care începe prin a fi o drăguţică şi-o dulcică, pentru ca treptat-treptat să devină dovada vie că, vorba lui Tomiţă Caragiu, "ei şi să mai zici că e dracu-aşa de negru... Păi cum o să fie negru? E blooond... ;) !" Blondă e şi Rebecca (trimitere la Hitchcock, sau simplă potriveală?) lui Leighton Meester (o tânără actriţă crescută pe platourile televiziunii, plus câteva filmuleţe cu tinerime; nu joacă rău, dar nici deosebit - să zicem că-i okay, şi atât). Blondă şi schizofrenică (la modul afectios-posesiv-protector-destructiv), şi atât - din nou. Scenariul lui Sonny Mallhi nu spune mai mult, lăsându-i antecedentele într-o comodă penumbră (o secvenţă vag sugestivă cu părinţii, alta cam la fel cu trei foste colege de liceu, un flacon de calmante nedesfăcut de prea mult timp, şi atât - evident!) Altfel, însă, povestea curge corect şi fluent, înnodată dramatic unde trebuie, şi oferindu-i regisorului Christian E. Christiansen (nominalizat la Oscar pentru scurt-metrajul "Om natten" - 2007) şansele unor dezvoltări stilistice valorificate doar parţial.
Primul act e atât de anodin, încât îţi vine să te ridici şi să pleci (cum a şi făcut Tudor Caranfil, ca-ntotdeauna când un film nu-l prinde în primele o sută douăzeci şi cinci de minute) - greşeală de neiertat, pentru că este o regulă ca, atunci când temporizezi impactul dintre rahat şi ventilator, să insinuezi subtil tensiunea pe tot parcursul preliminariilor (nu numai ca să nu-ţi iasă spectatorii din sală, ci şi pentru a potenţa fragmentele ulterioare). De la Hitch până la Friedkin, precum şi de la Spielberg încoace, se pot cita destule filme care te ţin cu sufletul la gură chiar şi câte-o oră, fără ca mare lucru să se întâmple (exclusiv prin forţa sugestiei). Sub acest aspect, Christiansen e de-o concreteţe cum nu se poate mai păguboasă - inclusiv cu rezultatul ulterior că şi atunci când lucrurile chiar încep să se întâmple, rezonanţa lor e deranjant de redusă. Filmul ar fi trebuit să-ţi dea fiori - se vede clar din compoziţia elaborată a unor cadre, din jocurile cu lumina (deloc rea, dar la fel de deloc originală, imaginea lui Phil Parmet, care-a mai filmat vreo cincizeci de titluri la viaţa lui, însă nimic răsunător) sau din ambiţiile de montaj al lui Randy Bricker (nu lipsite de câteva bâlbe surprinzătoare). Parcă simţind cât e de descoperit pe palierele de fond, Christiansen supralicitează discret cu câteva detalii sângeroase (prin sectorul piercingurilor, al cerceilor, al crestăturilor superficiale - şi, într-un final, al înjunghierilor) care generează fireasca repulsie viscerală, şi atât.
În tandem cu non-eroina, Minka Kelly ("The Kingdom", "(500) Days of Summer") evoluează la acelaşi nivel de mediocritate inatacabilă, pe lângă ea gravitând Cam Gigandet (la fel de nesemnificativ ca-n "Twilight", "Pandorum" sau "Burlesque"). Mai apare de vreo trei ori şi Billy Zane, în rolul subdezvoltat (în raport cu posibilităţile - căci, la drept vorbind, oferea unul dintre cele mai interesante twisturi ale filmului) al unui profesor simpatic, pe care la început îl credem viitor susţinător, pentru ca atunci când îi vine sorocul să-l descoperim ahtiat după nurii studentelor - după care e concediat (şi din universitate, şi din poveste) scurt şi la obiect. În rest, nimic de semnalat - şi atât.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
22 aprilie, 2011, 22:00-22:41
Bucureşti, România
Încă un psycho-thriller - şi atât
Nici nu mai ştiu de câte ori am văzut-o - şi mi-e lene să număr: fetiţa, tânăra, femeia sau baba (oare de ce nu-mi vine în minte nici un personaj masculin? Nu că n-ar fi, da-s incomparabil mai puţini - oare tot ca un rod al misoginiei noastre funciare?) sărită de pe fix, cu probleme de personalitate (adesea, dedublări, sub o formă sau alta), care începe prin a fi o drăguţică şi-o dulcică, pentru ca treptat-treptat să devină dovada vie că, vorba lui Tomiţă Caragiu, "ei şi să mai zici că e dracu-aşa de negru... Păi cum o să fie negru? E blooond... ;) !" Blondă e şi Rebecca (trimitere la Hitchcock, sau simplă potriveală?) lui Leighton Meester (o tânără actriţă crescută pe platourile televiziunii, plus câteva filmuleţe cu tinerime; nu joacă rău, dar nici deosebit - să zicem că-i okay, şi atât). Blondă şi schizofrenică (la modul afectios-posesiv-protector-destructiv), şi atât - din nou. Scenariul lui Sonny Mallhi nu spune mai mult, lăsându-i antecedentele într-o comodă penumbră (o secvenţă vag sugestivă cu părinţii, alta cam la fel cu trei foste colege de liceu, un flacon de calmante nedesfăcut de prea mult timp, şi atât - evident!) Altfel, însă, povestea curge corect şi fluent, înnodată dramatic unde trebuie, şi oferindu-i regisorului Christian E. Christiansen (nominalizat la Oscar pentru scurt-metrajul "Om natten" - 2007) şansele unor dezvoltări stilistice valorificate doar parţial.
Primul act e atât de anodin, încât îţi vine să te ridici şi să pleci (cum a şi făcut Tudor Caranfil, ca-ntotdeauna când un film nu-l prinde în primele o sută douăzeci şi cinci de minute) - greşeală de neiertat, pentru că este o regulă ca, atunci când temporizezi impactul dintre rahat şi ventilator, să insinuezi subtil tensiunea pe tot parcursul preliminariilor (nu numai ca să nu-ţi iasă spectatorii din sală, ci şi pentru a potenţa fragmentele ulterioare). De la Hitch până la Friedkin, precum şi de la Spielberg încoace, se pot cita destule filme care te ţin cu sufletul la gură chiar şi câte-o oră, fără ca mare lucru să se întâmple (exclusiv prin forţa sugestiei). Sub acest aspect, Christiansen e de-o concreteţe cum nu se poate mai păguboasă - inclusiv cu rezultatul ulterior că şi atunci când lucrurile chiar încep să se întâmple, rezonanţa lor e deranjant de redusă. Filmul ar fi trebuit să-ţi dea fiori - se vede clar din compoziţia elaborată a unor cadre, din jocurile cu lumina (deloc rea, dar la fel de deloc originală, imaginea lui Phil Parmet, care-a mai filmat vreo cincizeci de titluri la viaţa lui, însă nimic răsunător) sau din ambiţiile de montaj al lui Randy Bricker (nu lipsite de câteva bâlbe surprinzătoare). Parcă simţind cât e de descoperit pe palierele de fond, Christiansen supralicitează discret cu câteva detalii sângeroase (prin sectorul piercingurilor, al cerceilor, al crestăturilor superficiale - şi, într-un final, al înjunghierilor) care generează fireasca repulsie viscerală, şi atât.
În tandem cu non-eroina, Minka Kelly ("The Kingdom", "(500) Days of Summer") evoluează la acelaşi nivel de mediocritate inatacabilă, pe lângă ea gravitând Cam Gigandet (la fel de nesemnificativ ca-n "Twilight", "Pandorum" sau "Burlesque"). Mai apare de vreo trei ori şi Billy Zane, în rolul subdezvoltat (în raport cu posibilităţile - căci, la drept vorbind, oferea unul dintre cele mai interesante twisturi ale filmului) al unui profesor simpatic, pe care la început îl credem viitor susţinător, pentru ca atunci când îi vine sorocul să-l descoperim ahtiat după nurii studentelor - după care e concediat (şi din universitate, şi din poveste) scurt şi la obiect. În rest, nimic de semnalat - şi atât.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
22 aprilie, 2011, 22:00-22:41
Bucureşti, România
