The Runner este un thriller care pornește de la o idee suficient de interesantă pentru a atrage atenția și încearcă să construiască tensiunea în jurul unei situații care pune personajele sub presiune constantă. Filmul are o atmosferă apăsătoare și știe să mențină un anumit sentiment de neliniște, însă problema este că, pe măsură ce înaintează, devine din ce în ce mai evident că scenariul nu este la fel de solid precum premisa de la care pornește.
Kevin Macdonald este un regizor care știe să construiască suspans și să lucreze cu personaje aflate în situații-limită, iar acest lucru se simte și aici. Regia este competentă, fără să fie spectaculoasă, iar filmul beneficiază de un ritm destul de bine controlat. Nu trenează foarte mult și are suficiente momente care te fac să continui să urmărești povestea pentru a vedea încotro se îndreaptă.
Din punct de vedere vizual, The Runner este bine realizat, dar nu este genul de film care să impresioneze prin imagine. Accentul cade mai mult pe atmosferă și pe tensiune decât pe spectaculozitate. Există o senzație permanentă de nesiguranță, iar regia încearcă să transmită această stare prin cadre, montaj și muzică. Nu toate momentele au însă aceeași intensitate, iar filmul pierde uneori exact atunci când ar trebui să apese mai tare pe accelerație.
Gal Gadot este probabil principalul motiv pentru care filmul funcționează. Nu este o interpretare care să-i redefinească în vreun fel cariera, dar actrița reușește să dea personajului suficientă vulnerabilitate și determinare pentru ca spectatorul să rămână conectat la poveste. Gadot se descurcă mai bine în momentele tensionate decât în scenele de dialog, unde materialul oferit de scenariu este uneori destul de limitat.
Damian Lewis este, la rândul său, o prezență solidă. Are acel tip de prestanță care se potrivește foarte bine unui thriller și reușește să ridice nivelul unor scene care, pe hârtie, nu sunt neapărat extraordinare. Distribuția secundară este decentă, dar filmul rămâne în primul rând dependent de cei doi actori principali.
Și ajungem la problema cea mai mare: scenariul. The Runner are o premisă care putea duce către un thriller mult mai inteligent și mai sofisticat, însă execuția este inegală. Unele dialoguri par prea explicative, anumite reacții ale personajelor nu sunt întotdeauna convingătoare, iar filmul are momente în care îți cere să accepți prea ușor lucruri care, privite logic, ridică niște semne de întrebare.
De asemenea, filmul încearcă să combine mai multe direcții: thriller, acțiune, dramă și mister. Intenția este bună, dar rezultatul nu este întotdeauna echilibrat. Partea de thriller este cea mai reușită, în timp ce componenta dramatică nu are suficientă profunzime pentru a produce impactul emoțional pe care probabil și l-au dorit realizatorii.
Un alt minus este faptul că filmul nu reușește întotdeauna să ofere acea senzație de originalitate pe care o cauți într-un thriller contemporan. Ai impresia pe alocuri că ai mai văzut anumite idei, anumite situații și anumite mecanisme de suspans în alte producții. Nu este neapărat un lucru grav, pentru că execuția poate salva o poveste familiară, însă aici execuția nu este suficient de puternică pentru a transforma complet materialul.
Cu toate acestea, The Runner nu este un film pe care să-l consider ratat. Are ritm, are câteva momente tensionate bine construite, are doi actori principali capabili să țină filmul în picioare și, mai ales, reușește să creeze suficientă curiozitate pentru a te face să mergi până la final. Problema este că satisfacția de la final nu este neapărat proporțională cu așteptările create pe parcurs.
Este genul de thriller pe care îl urmărești fără să te uiți prea des la ceas, dar despre care probabil nu vei mai vorbi foarte mult după ce apar genericul și luminile. Are calități, dar îi lipsește acel element care să-l transforme dintr-un thriller decent într-unul memorabil.
Verdict: 6/10 ⭐⭐⭐⭐⭐⭐
The Runner este un thriller corect, cu o premisă bună, o regie profesionistă și interpretări decente, dar care este tras în jos de un scenariu inegal și de câteva momente prea convenționale. Gal Gadot și Damian Lewis fac tot posibilul să dea greutate poveștii, însă nu pot compensa complet lipsurile scenariului. Este bun pentru o seară în care vrei suspans și puțină adrenalină, dar dacă te aștepți la un thriller psihologic de top, probabil vei rămâne cu senzația că filmul putea fi mult mai bun.
xerses
pe 10 Septembrie 2026 14:21
Nu este crediil nici pentru un senariu sf, asa ca film la prosteala.
user-679cb9d602ebe
pe 07 Septembrie 2026 01:49
Foarte bun. Iar dau de stricted cu al lui comentariu ultrascurt. Bre, tu ești de-ai Cinemagiei, sigur! Bagă-mi și mie o pilă robotrekului ce editează comentarii. Dau o bere de care vrei tu. Acu să trecem la film. Săraca Miss Israel, Femeia Minunată, adică Gala Gadoata Craci Lungi, a alergat de a uzat 3 perechi de botfori și a subțiat asfaltul în London, Englitera, cu 2 mm. Tare, ce să mai... Mi-a plăcut totuși filmul. Mie îmi trebuiau 3 zile, 15 săptămâni și restul luni ca să alerg atâta, chiar dacă după 15 pași eram în comă. Bunăciunea, la ce picioare areee, nu se pune problema. Bravo ei.
stricted
pe 03 Septembrie 2026 18:35
Bun. .
psihologu
pe 03 Septembrie 2026 14:29
Un thriller în care o mamă aleargă prin Londra ca să-și salveze copilul. Din păcate, scenariul aleargă și el… direct în zid.
Premisa aduce aminte de „Run Lola Run”, doar că aici Lola are copil, telefon mobil și mult mai puțină logică la dispoziție. Atmosfera de „fă ce ți se spune sau moare cineva” trimite inevitabil spre „Phone Booth”, iar partea cu protagonistul împins dintr-o situație imposibilă în alta amintește de thrillere precum „Eagle Eye” sau „Nick of Time”. Diferența este că filmele acelea reușeau să te facă să crezi în poveste.
Aici avem alergat, telefoane, amenințări, timp limitat și oameni care apar exact când trebuie. Coincidențele sunt atât de precise încât, la un moment dat, ai impresia că scenariul are GPS.
Gal Gadot aleargă convingător, dar filmul îi cere mai mult picioare decât actorie. Damian Lewis este prezent, amenințător și foarte serios, exact ca într-un thriller în care nimeni nu i-a spus că scenariul nu este la fel de serios ca el.
„The Runner” nu este neapărat un film prost. Este mai degrabă un film care îți cere să nu gândești prea mult. Și, sincer, este o cerință rezonabilă după primele 20 de minute.
Multă alergătură, puțină logică și suficiente răsturnări de situație cât să uiți că unele dintre ele nu prea stau în picioare.
Pe scurt: „Run Lola Run” fără filozofie, „Phone Booth” fără cabină telefonică și „Eagle Eye” cu mai mult jogging.
Un thriller perfect pentru o seară în care vrei să vezi pe cineva alergând foarte serios spre o soluție care, dacă stai să o analizezi, probabil nu există.
Kevin Macdonald este un regizor care știe să construiască suspans și să lucreze cu personaje aflate în situații-limită, iar acest lucru se simte și aici. Regia este competentă, fără să fie spectaculoasă, iar filmul beneficiază de un ritm destul de bine controlat. Nu trenează foarte mult și are suficiente momente care te fac să continui să urmărești povestea pentru a vedea încotro se îndreaptă.
Din punct de vedere vizual, The Runner este bine realizat, dar nu este genul de film care să impresioneze prin imagine. Accentul cade mai mult pe atmosferă și pe tensiune decât pe spectaculozitate. Există o senzație permanentă de nesiguranță, iar regia încearcă să transmită această stare prin cadre, montaj și muzică. Nu toate momentele au însă aceeași intensitate, iar filmul pierde uneori exact atunci când ar trebui să apese mai tare pe accelerație.
Gal Gadot este probabil principalul motiv pentru care filmul funcționează. Nu este o interpretare care să-i redefinească în vreun fel cariera, dar actrița reușește să dea personajului suficientă vulnerabilitate și determinare pentru ca spectatorul să rămână conectat la poveste. Gadot se descurcă mai bine în momentele tensionate decât în scenele de dialog, unde materialul oferit de scenariu este uneori destul de limitat.
Damian Lewis este, la rândul său, o prezență solidă. Are acel tip de prestanță care se potrivește foarte bine unui thriller și reușește să ridice nivelul unor scene care, pe hârtie, nu sunt neapărat extraordinare. Distribuția secundară este decentă, dar filmul rămâne în primul rând dependent de cei doi actori principali.
Și ajungem la problema cea mai mare: scenariul. The Runner are o premisă care putea duce către un thriller mult mai inteligent și mai sofisticat, însă execuția este inegală. Unele dialoguri par prea explicative, anumite reacții ale personajelor nu sunt întotdeauna convingătoare, iar filmul are momente în care îți cere să accepți prea ușor lucruri care, privite logic, ridică niște semne de întrebare.
De asemenea, filmul încearcă să combine mai multe direcții: thriller, acțiune, dramă și mister. Intenția este bună, dar rezultatul nu este întotdeauna echilibrat. Partea de thriller este cea mai reușită, în timp ce componenta dramatică nu are suficientă profunzime pentru a produce impactul emoțional pe care probabil și l-au dorit realizatorii.
Un alt minus este faptul că filmul nu reușește întotdeauna să ofere acea senzație de originalitate pe care o cauți într-un thriller contemporan. Ai impresia pe alocuri că ai mai văzut anumite idei, anumite situații și anumite mecanisme de suspans în alte producții. Nu este neapărat un lucru grav, pentru că execuția poate salva o poveste familiară, însă aici execuția nu este suficient de puternică pentru a transforma complet materialul.
Cu toate acestea, The Runner nu este un film pe care să-l consider ratat. Are ritm, are câteva momente tensionate bine construite, are doi actori principali capabili să țină filmul în picioare și, mai ales, reușește să creeze suficientă curiozitate pentru a te face să mergi până la final. Problema este că satisfacția de la final nu este neapărat proporțională cu așteptările create pe parcurs.
Este genul de thriller pe care îl urmărești fără să te uiți prea des la ceas, dar despre care probabil nu vei mai vorbi foarte mult după ce apar genericul și luminile. Are calități, dar îi lipsește acel element care să-l transforme dintr-un thriller decent într-unul memorabil.
Verdict: 6/10 ⭐⭐⭐⭐⭐⭐
The Runner este un thriller corect, cu o premisă bună, o regie profesionistă și interpretări decente, dar care este tras în jos de un scenariu inegal și de câteva momente prea convenționale. Gal Gadot și Damian Lewis fac tot posibilul să dea greutate poveștii, însă nu pot compensa complet lipsurile scenariului. Este bun pentru o seară în care vrei suspans și puțină adrenalină, dar dacă te aștepți la un thriller psihologic de top, probabil vei rămâne cu senzația că filmul putea fi mult mai bun.
Premisa aduce aminte de „Run Lola Run”, doar că aici Lola are copil, telefon mobil și mult mai puțină logică la dispoziție. Atmosfera de „fă ce ți se spune sau moare cineva” trimite inevitabil spre „Phone Booth”, iar partea cu protagonistul împins dintr-o situație imposibilă în alta amintește de thrillere precum „Eagle Eye” sau „Nick of Time”. Diferența este că filmele acelea reușeau să te facă să crezi în poveste.
Aici avem alergat, telefoane, amenințări, timp limitat și oameni care apar exact când trebuie. Coincidențele sunt atât de precise încât, la un moment dat, ai impresia că scenariul are GPS.
Gal Gadot aleargă convingător, dar filmul îi cere mai mult picioare decât actorie. Damian Lewis este prezent, amenințător și foarte serios, exact ca într-un thriller în care nimeni nu i-a spus că scenariul nu este la fel de serios ca el.
„The Runner” nu este neapărat un film prost. Este mai degrabă un film care îți cere să nu gândești prea mult. Și, sincer, este o cerință rezonabilă după primele 20 de minute.
Multă alergătură, puțină logică și suficiente răsturnări de situație cât să uiți că unele dintre ele nu prea stau în picioare.
Pe scurt: „Run Lola Run” fără filozofie, „Phone Booth” fără cabină telefonică și „Eagle Eye” cu mai mult jogging.
Un thriller perfect pentru o seară în care vrei să vezi pe cineva alergând foarte serios spre o soluție care, dacă stai să o analizezi, probabil nu există.