Părerea criticului
Atunci când vorbim despre filme cu poveşti individuale de supravieţuire, 127 Hours este cu siguranţă paradigma de referinţă. Povestea (adevărată) a alpinistului care a supravieţuit unei experienţe extreme a reuşit să creeze un nou subgen cinematografic. Şi iată, în versiunea feminină şi acvatică cu The Shallows.
Ceea ce au în comun filmele - primul după un caz real, cel de-al doilea de ficţiune, înafară de faptul că ambii protagonişti sunt americani de rasă albă şi de final - este povestea individuală de supravieţuire. Nu există aici un adversar propriu-zis (adversarul e natura, fie o stâncă fie marea şi un rechin) şi nici vreo conotaţie morală. În schimb, dacă primul film este o poveste motivaţională - o celebrare a curajului, posibil şi a masculinităţii - pentru că decizia rapidă şi bravura protagonistului sunt cele care îi vor salva viaţa, Din adâncuri înclină către genul horror: suferinţa protagonistei şi atitudinea mult mai obişnuită şi umană (deşi la rândul ei, inteligentă şi foarte pragmatică) pare să fie mult mai atent urmărită de camera de filmat decât latura ei curajoasă.
Drama şi cursa pentru supravieţuire ne ţine cu sufletul la gură...
Până să vedem filmul, nu ne-o puteam imaginam pe Blake Lively în rolul principal. Văzând-o pe afiş, ne-am imaginat ceva de genul Blonda de la drept vs. marele alb. Nu a fost chiar aşa.
Fundalul este de peisaj luat dintr-o reclamă a unei agenţii de turism - o plajă tropicală. Nicio notă întunecată, nicio temă muzicală rău prevestitoare sau perspective de rău augur privite din adâncul apei. Steven Spielberg se folosea în Jaws (1975) de contrastul dintre nepăsarea/liniştea oamenilor și mişcarea rapidă a valurilor (sub care abia se întrezărea pericolul) pentru a ne da senzații tari.
În pofida faptului că tocmai confruntarea finală cu rechinul sfidează legile gravitației, iar efectele speciale ne fac să nu mai putem accepta convenția, per ansamblu producția are suficiente calități pentru a ne captiva.
Ceea ce au în comun filmele - primul după un caz real, cel de-al doilea de ficţiune, înafară de faptul că ambii protagonişti sunt americani de rasă albă şi de final - este povestea individuală de supravieţuire. Nu există aici un adversar propriu-zis (adversarul e natura, fie o stâncă fie marea şi un rechin) şi nici vreo conotaţie morală. În schimb, dacă primul film este o poveste motivaţională - o celebrare a curajului, posibil şi a masculinităţii - pentru că decizia rapidă şi bravura protagonistului sunt cele care îi vor salva viaţa, Din adâncuri înclină către genul horror: suferinţa protagonistei şi atitudinea mult mai obişnuită şi umană (deşi la rândul ei, inteligentă şi foarte pragmatică) pare să fie mult mai atent urmărită de camera de filmat decât latura ei curajoasă.
Drama şi cursa pentru supravieţuire ne ţine cu sufletul la gură...
Până să vedem filmul, nu ne-o puteam imaginam pe Blake Lively în rolul principal. Văzând-o pe afiş, ne-am imaginat ceva de genul Blonda de la drept vs. marele alb. Nu a fost chiar aşa.
Fundalul este de peisaj luat dintr-o reclamă a unei agenţii de turism - o plajă tropicală. Nicio notă întunecată, nicio temă muzicală rău prevestitoare sau perspective de rău augur privite din adâncul apei. Steven Spielberg se folosea în Jaws (1975) de contrastul dintre nepăsarea/liniştea oamenilor și mişcarea rapidă a valurilor (sub care abia se întrezărea pericolul) pentru a ne da senzații tari.
În pofida faptului că tocmai confruntarea finală cu rechinul sfidează legile gravitației, iar efectele speciale ne fac să nu mai putem accepta convenția, per ansamblu producția are suficiente calități pentru a ne captiva.
