Părerea criticului
Despre un film ce si-a aflat valoarea in timp
In ziua de 23 mai 1980 se lansa în cinematografe adaptarea unuia dintre cele mai bune romane horror scrise vreodată: “Shining” de Stephen King, publicat în 1977 - o carte ce sondează încet şi adânc psihologia unui scriitor fără inspiraţie aflat într-o luptă continuă cu demonii săi interiori.
King se foloseşte inteligent de atmosfera terifiantă pe care o conferă hotelului Overlook (locul desfăşurării acţiunii), pentru a scoate din personajele sale cele mai întunecate sentimente şi gânduri, fără a abuza de violenţa şi visceralitatea specifice acestui gen de literatură.
Scris (împreună cu Diane Johnson), produs şi regizat de către legendarul Stanley Kubrick (“2001: A Space Odyssey”; “Dr. Strangelove”; ”A Clockwork Orange”; “Spartacus”; “Paths Of Glory”; “Full Metal Jacket”; etc.), filmul a avut parte de o primire nu tocmai pe măsura valorii sale, fiind aspru criticat de către Stephen King pentru viziunea prea puţin introspectivă şi ocupând un loc modest la încasări.
Timpul, însă, i-a conferit statutul de film cult al genului horror, datorită interpretărilor de excepţie, în frunte cu Jack Nicholson, şi pentru tensiunea fără egal ce îl străbate de la un capăt la altul. Genialul Kubrick îşi imprimă latura personală, minuţioasă, intensă şi creatoare, pentru a portretiza un episod tragic din viaţa unei familii americane aflată într-un conflict psihologic devastator: Jack Torrance, tatăl, un fost alcoolic care încearcă din răsputeri să se reabiliteze ca scriitor, Wendy Torrance (Shelley Duvall), mama lipsită de orice control asupra situaţiei şi, nu în cele din urmă, Danny Torrance (Danny Lloyd), unicul fiu al celor doi, înzestrat cu abilitaţi psihice ieşite din comun.
Un amănunt interesant este faptul că până la optsprezece ani, Danny Lloyd nu a ştiut că a jucat într-un film horror, Kubrick folosindu-se de capacităţile sale actoriceşti limitate pentru a ilustra un personaj dificil aflat la graniţa dintre cunoaşterea superioară şi simţul infantil cu care acesta acţionează în situaţiile de maximă intensitate.
Astfel, perfecţionistul regizor şi-a demonstrat încă o dată talentul în lucrul cu actorii, mai ales prin portretizarea protagonistului Jack Torrance - interpretat claustrofobic, imprevizibil şi cameleonic de către Jack Nicholson. Degradarea sa se produce lent, dar distrugător, efectul final fiind de-a dreptul şocant. În rolul mamei, Shelley Duvall aduce în prim-plan chipul femeii nesigure dar iubitoare, protectoare şi care realizează mult prea târziu ceea ce se petrece cu familia ei.
Este de remarcat şi compoziţia cadrelor ce sugerează un simţ plastic cu accente vădit simboliste exprimate chiar şi în filmările de tip panoramic sau din apropiere, sugerându-se astfel starea de teroare continuă ce planează asupra familiei Torrance.
Dar toate aceste calităţi se regăsesc şi in alte filme horror clasice precum “The Exorcist” ( r: William Friedkin); “The Haunting” (r: Robert Wise); “Rosemary’s Baby”; “Repulsion” (ambele în regia lui Roman Polanski) sau în peliculele italiene ale unor regizori ca Dario Argento ori Lucio Fulci.
Şi atunci, cu ce reuşeşte “Shining” să iasă în evidenţă?
Unii ar spune că prin efectul de teroare controlată, alţii că prin interpretarea demonică al lui Jack Nicholson. Sau poate prin viziunea remarcabilă şi originală asupra decadenţei umane. Toate aceste argumente pot fi valabile şi stau foarte bine în picioare.
Cred însă că ceea ce face ca acest film să fie la fel de percutant chiar şi după treizeci de ani de la premieră, este faptul că nu cosmetizează nici măcar la nivel incipient trauma apăsătoare ce răzbate puternic din psihicul personajelor. Esenţa moralizatoare (în fond o caracteristica de bază a creaţiei sale) se regăseşte la Kubrick tocmai prin împingerea la extrem a răului în forma lui cea mai pură, ferindu-l totuşi de ostentaţie, lipsă de imaginaţie şi redundanţă. Lipsa oricărui firicel de speranţă, de lumină, de optimism şi de compasiune poate fi mai dură decât orice formă de violenţă exprimată la nivel vizual.
Prea puţini vor mai reuşi aşa ceva.
Bogdan Drumea
In ziua de 23 mai 1980 se lansa în cinematografe adaptarea unuia dintre cele mai bune romane horror scrise vreodată: “Shining” de Stephen King, publicat în 1977 - o carte ce sondează încet şi adânc psihologia unui scriitor fără inspiraţie aflat într-o luptă continuă cu demonii săi interiori.
King se foloseşte inteligent de atmosfera terifiantă pe care o conferă hotelului Overlook (locul desfăşurării acţiunii), pentru a scoate din personajele sale cele mai întunecate sentimente şi gânduri, fără a abuza de violenţa şi visceralitatea specifice acestui gen de literatură.
Scris (împreună cu Diane Johnson), produs şi regizat de către legendarul Stanley Kubrick (“2001: A Space Odyssey”; “Dr. Strangelove”; ”A Clockwork Orange”; “Spartacus”; “Paths Of Glory”; “Full Metal Jacket”; etc.), filmul a avut parte de o primire nu tocmai pe măsura valorii sale, fiind aspru criticat de către Stephen King pentru viziunea prea puţin introspectivă şi ocupând un loc modest la încasări.
Timpul, însă, i-a conferit statutul de film cult al genului horror, datorită interpretărilor de excepţie, în frunte cu Jack Nicholson, şi pentru tensiunea fără egal ce îl străbate de la un capăt la altul. Genialul Kubrick îşi imprimă latura personală, minuţioasă, intensă şi creatoare, pentru a portretiza un episod tragic din viaţa unei familii americane aflată într-un conflict psihologic devastator: Jack Torrance, tatăl, un fost alcoolic care încearcă din răsputeri să se reabiliteze ca scriitor, Wendy Torrance (Shelley Duvall), mama lipsită de orice control asupra situaţiei şi, nu în cele din urmă, Danny Torrance (Danny Lloyd), unicul fiu al celor doi, înzestrat cu abilitaţi psihice ieşite din comun.
Un amănunt interesant este faptul că până la optsprezece ani, Danny Lloyd nu a ştiut că a jucat într-un film horror, Kubrick folosindu-se de capacităţile sale actoriceşti limitate pentru a ilustra un personaj dificil aflat la graniţa dintre cunoaşterea superioară şi simţul infantil cu care acesta acţionează în situaţiile de maximă intensitate.
Astfel, perfecţionistul regizor şi-a demonstrat încă o dată talentul în lucrul cu actorii, mai ales prin portretizarea protagonistului Jack Torrance - interpretat claustrofobic, imprevizibil şi cameleonic de către Jack Nicholson. Degradarea sa se produce lent, dar distrugător, efectul final fiind de-a dreptul şocant. În rolul mamei, Shelley Duvall aduce în prim-plan chipul femeii nesigure dar iubitoare, protectoare şi care realizează mult prea târziu ceea ce se petrece cu familia ei.
Este de remarcat şi compoziţia cadrelor ce sugerează un simţ plastic cu accente vădit simboliste exprimate chiar şi în filmările de tip panoramic sau din apropiere, sugerându-se astfel starea de teroare continuă ce planează asupra familiei Torrance.
Dar toate aceste calităţi se regăsesc şi in alte filme horror clasice precum “The Exorcist” ( r: William Friedkin); “The Haunting” (r: Robert Wise); “Rosemary’s Baby”; “Repulsion” (ambele în regia lui Roman Polanski) sau în peliculele italiene ale unor regizori ca Dario Argento ori Lucio Fulci.
Şi atunci, cu ce reuşeşte “Shining” să iasă în evidenţă?
Unii ar spune că prin efectul de teroare controlată, alţii că prin interpretarea demonică al lui Jack Nicholson. Sau poate prin viziunea remarcabilă şi originală asupra decadenţei umane. Toate aceste argumente pot fi valabile şi stau foarte bine în picioare.
Cred însă că ceea ce face ca acest film să fie la fel de percutant chiar şi după treizeci de ani de la premieră, este faptul că nu cosmetizează nici măcar la nivel incipient trauma apăsătoare ce răzbate puternic din psihicul personajelor. Esenţa moralizatoare (în fond o caracteristica de bază a creaţiei sale) se regăseşte la Kubrick tocmai prin împingerea la extrem a răului în forma lui cea mai pură, ferindu-l totuşi de ostentaţie, lipsă de imaginaţie şi redundanţă. Lipsa oricărui firicel de speranţă, de lumină, de optimism şi de compasiune poate fi mai dură decât orice formă de violenţă exprimată la nivel vizual.
Prea puţini vor mai reuşi aşa ceva.
Bogdan Drumea
