Foarte lung filmul ce se vrea o satira socio-politica. Sincer ,nu m-a impresionat f mult. A contribuit la asta și lipsa interesului meu pt arta contemporana. Recunosc însă că filmul e provocator, special și pe alocuri bizar. Excepțional cadrul de sfârșit al secventei cu căutarea în gunoi. Ce înseamnă un advertising agresiv care vrea sa șocheze? Ce înseamnă social media Ce influenta colosala a ajuns sa aibă nu mai putem gândi, rationa singuri decât în simbioza cu Facebook YouTube etc. Trist destin pt umanitate.
mladitza
pe 16 Februarie 2021 23:14
Un film bun, idei cam multe, mai mult sau mai puțin dezvoltate. Deși nu m-a impresionat, pot spune că are un acting bun, o imagine de calitate, un concept interesant, destul de original. De același regizor mi-a plăcut mult mai mult ”Force majeure”, un film mai normal.
sabinalin
pe 24 Mai 2018 11:30
Cei mai fericiti oameni de pe pamant. Cea mai bine organizata societate. Cel mai ridicat nivel de trai. Un ideal pentru oricine, cu atat mai mult pentru Estul salbatic. Pe langa visul american exista si visul nordic. Dar sa fie oare chiar asa? Mai degraba nu prea daca ne luam dupa ce vedem la von Trier si Vinterberg, mai recent si la Ostlund. Nemiloasa aceasta fresca sociala care ne arata ceea ce stiam deja, ca omul n-a evoluat prea mult in profunzimile sale in ciuda progresului tehnic, ca nu se poate trai implinit fara o viata spirituala, ca societatea de consum are foarte multe slabiciuni in spatele fatadei stralucitoare. O lume cu mult glamour insa goala de continut, in care sentimentele nu mai conteaza catusi de putin , o lume care si-a pierdut reflexele, o lume in care umanitatea e pusa serios la indoiala.
lili22
pe 18 Mai 2018 21:09
un film foarte bun pentru oamenii inteligenti, nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar nu e pe gustul tuturor.
xerses
pe 13 Mai 2018 17:26
Cam ciudat filmul; te ia durerea de cap daca tot incerci sa-i patrunzi intelesurile.
alali
pe 04 Martie 2018 12:04
Am citit acum ceva timp despre un experiment pe care, dintr-o curiozitate copilareasca, l-am incercat si eu acasa. Pe o coala alba de hartie, asezi o furnica si nu, nu-i dai foc cu lupa dupa cum probabil v-ati gandit imediat, ca niste minti bolnave ce suntem :) ci trasezi in jurul ei un poligon inchis. Intamplarea face ca in lipsa mea de inspiratie ce ma caracterizeaza, sa fi desenat fix un patrat, un square, sau mai bine zis, square-ul din film. Vazut de sus, intreaga scena pare comica, dar stiintific ea are explicatie. Simtul olfactiv al acestui animalut-insecta la care probabil ca se adauga si substanta lasata de pix pe foaie, ii activeaza toti senzorii interiori de alarma, pe care ii poseda micuta vietate si nu o lasa sa riste o trecere peste aceasta bariera imaginara. Devine captiva a propriei precautii intr-un spatiu deschis si neingradit.
Ideea a ceea ce am descris mai sus se regaseste intr-o anumita masura si in The Square, La Farsa del Arte (2017). Adaugirea "Farsa din Arta" ce apare in versiunile fraceze, portugheze, spaniole si nu numai, a interpretarii titlului, caracterizeaza mult mai fidel realizarea pe care ma pregatesc sa o analizez. Granitele despre care filmul face atata caz sunt subiective si uneori doar aparente. Oare avem nevoie de un marcaj arbitrar pe sol pentru a redeveni oameni? Acordam incredere si intelegere doar in interiorul granitelor patratului pentru ca ne obliga niste reguli? Nu mai exista sentimente umane in noi toti? Sunt intrebarile cele mai arzatoare ale filmului. Adiacent acestora vin o alta sumedenie de teme pe care prin modul in care este ecranizat, filmul le atinge uneori tangential, alteori frontal. Diferentele dintre clasele sociale, inegalitatea intre membrii societatii, migratia, grija paterna, superficialitatea relatiilor, limitele suportabilitatii, se aduc pe tapet rand pe rand. Si asta doar privind contextul socio-economic al unei metropole. Pentru ca discutia permuta des si pe domeniul artei, unde subiectul sensibil, "Ce este arta?" se rosteste in chiar preambulul filmului. Anne, minunat interpretata de Elisabeth Moss, ii ia un interviu lui Christian, Claes Bang, directorul “X-Royal” Museum. Inversand rolurile, Christian ii da definitia artei contemporane partenerei sale de conversatie, intreband-o daca, luandu-i poseta si postand-o ca pe un exponat, devine sau nu arta. Reactia Annei, felul in care alege sa raspunda doar gestual, genereaza momentul cel mai perfect din tot ce se va vedea in cadrul acestei proiectii. O personificare a unei stupefactii nu se poate realiza mai reusit decat a facut-o Moss. GE-NI-AL !
Ramanand la partea muzeal-artistica a analizei, singura pe care as dori sa o dezvolt pentru ca o gasesc extrem de provocatoare, am stat si eu si m-am intrebat ce anume a devenit arta contemporana. Ea nu mai are exponate sau reprezentari artistice. Actul artisitic a devenit mai mult un concept decat o realizare a indemanarii si maiestriei creatorului. Viziune inca mai exista, doar ca suportul s-a pervertit si acum nu mai putem sa exprimam conceptul decat direct prin om. Omul devine parte a creatiei artistice. Pe el se experimenteaza uzitand un cumul de mijloace de redare, creandu-i-se astfel senzatii, stari. Arta, dupa redefinire, este perceptia indusa repetitiv. O expozitie e gazduita intr-o sala anume amenajata, - arhitectura e implicata si ea -, anume decorata, anume iluminata, cu o anumita ambianta sonora si in care exista reprezentari grafice, proiectii video sau structuri-coregrafice adiacente, (nici prezenta cumulata a acestora nu e exclusa), ce coroborate cu exponatul, iti dau senzatii care mai de care mai ciudate si diferite. Asta e arta actuala. Se mai poate numi arta tot acest curent anti-creatie ce a inceput la jumatatea secolului trecut, odata cu aparitia bucatii aproape albe de hartie inramata, intitulata "Erased de Kooning Drawing" a lui Robert Rauschenberg? O situatie controversata si tulburatoare apare atunci cand statuia ecvestra din fata muzeului este mutata pentru a face loc patratului de neon. Sculptata cu mult timp in urma, aceasta 'vechitura' metalica este tratata in asemenea hal incat e decapitata in timpul tentativei de mutare. E o tema la care trebuie gandit si meditat profund.
Desi propune o pleiada de subiecte interesante, filmul falseaza in constructie. Personajul Cristian pe care il creaza nu are consistenta si nu are discrurs in script. Se trece foarte usor peste episodul de la ceremonia de inaugurare a noii stagiuni, loc unde se savarseste cel mai reprobabil act artistic, o abominatie in toata regula. Insa din ce s-a intamplat acolo nu apare nici o consecinta. In schimb, de pe urma unui promo online, controversat ce-i drept, dar in ton cu exponatele, se lasa cu demisii. Unde mai e libertatea de expresie, arta moderna fara bariere si lipsa prejudecatilor si a frontierelor impuse de societate? E anormal ca un director de muzeu sa renunte atat de usor la principiile pe care se bazeaza intreaga sa institutie. Niste farse in toata regula aceste deziderate. Ma asteptam sa asist la un final spectaculos, cu rasturnari de situatie, dar nimic. Farsa merge pana la capat.
Marturisind un feeling personal, recunosc ca dupa prima vizionare, eram gata sa desfiintez pelicula. Dormind pe subiect, lasand medicamentul ce mi-a fost administrat de Ruben Östlund sa-si faca efectul, filmul mi s-a descoperit la adevarata lui vaoare. Este o realizare importanta si cu subiecte profunde, doar ca e al naibi de greu sa sapi dupa intelesuri si trebuie sa ii acorzi timp, eventual si revizionari.
Concluzie: Un film despre prejudecati si despre ipocrizia celor care considera ca in calitatea lor de artisti nu au asemenea retineri banale. O invitatie serioasa la a dezbate locul noilor forme de exprimare artistica si in special al perceptiei corecte asupra a ce mai inseamna viziunea. Tot provocare e dezbaterea despre opera de arta si reprezentarea ei. Ceva efemer, exemplul scaunelor stivuite unul peste celalalt si zgomotul periodic al prabusirii intregii constructii, ce nu va putea niciodata sa isi faca loc intr-un camin, casa sau spatiu public, altul decat muzeul, mai inseamna o opera de arta? Stiut fiind ca la incheierea stagiunii in curs, el, exponatul,va disparea. Ce ramane in urma acestor realizari? Multe intrebari pentru ca The Square este un film al interogatiilor serioase. Nota 7,78!
contlacinemagicieni
pe 22 Februarie 2018 21:42
Durata filmului nu e de 2h22m - cum apre mai sus, la prezentare, ci de 2h31m.
ARTour
pe 12 Februarie 2018 20:34
Forțez cu o pretențiozitate, prin titlu, dar, în sinteză asta am simțit eu că este tema care transcende cadrele, jocul actoricesc, temele sonore în The Square.
Nu știu prea multe despre filmele "nordice", dar pe mine m-a prins din prima scenă și m-a făcut să trec peste limba "dură" și fără sonoritate comună, folosită - suedeza.
Filmul nu mi s-a părut greoi, cu teme intangibile privitorului de rând. Are, în schimb, o natură provocatoare prin modul în care spulberă multe forme comune de conformism contemporan. Și asta, cred, naște un soi de respingere irațională(în sensul de inexplicabilă nu că nu ar fi normală) în privitorul căruia i s-a ironizat (de multe ori până la bufonerie) o idee sau un tip de retorică pe care le are, în care crede.
Iar ironiile sunt multe și Ruben Östlund apasă pedala prin tot ce are la dispoziție pentru a tranșa cât mai clar opțiunile sale: cadre, schimbări de plan, joc actoricesc, fundal sonor,
Aș mai vrea să punctez că într-un soi de ironie aproape preluată 1:1 din film(scenele despre promovarea noii expoziții), filmul este prezentat ca avându-i protagoniști pe
Elizabeth Moss și Dominic West (evident, mult mai cunoscuți, americani, devine catchy în primele 15 secunde..:) ).
Grosul este dus de suedezul Claes Bang, care, din punctul meu de vedere are o prestație expresivă, punctând foarte bine atât notele umoristice cât și pe cele dramatice, puternice. Și, mai departe, nu pot trece fără să menționez extraordinara scenă single-cut, avându-l protagonist pe (necunoscutul până acum pentru mine) Terry Notary (imaginea de pa afiș). Poate fi chiar motiv singular pentru care filmul ar merita să fie văzut.
Foarte bun!...atâta timp cât vrei să-l vezi.
Kul
pe 10 Februarie 2018 20:31
– pretentios-funny. de fapt isi bate joc de “pretentios”
– cat de tampitzi sunt olandejii. ba nu, suedejii! ba nu … cultura european-nordica, in issues cu hemigrantes.
– buna regie; cadre calculate
– prin film aia se poarta de parca-s tripati
– despre toleranta?
– nice scripty pe alocuri, mai ales pe dialog
– premisa ca el nu se scuza de la primul feedback al “scrisorii” e falsa in contextul nordic, dar o acceptam ca atare
– still… boring.
– Holy Motors (2012) fu mult mai bun. si baremi ala-mi fu despre/cu cinema.
– da, e cinema de arta. check scena cautarii in gunoi.
lateredit: autorul vrea sa spuna ceva despre copii ca victime colaterale & nevinovate in toata treaba asta cu "imigranti issue". da' nu stiu daca umorul e cea mai treaba-ish sa spui asta.
Teo.RY45
pe 03 Ianuarie 2018 22:05
Acest film e diferit, e diferit de orice vine dinspre America sau mai nou chiar din studiourile europene. Dpmdv e imburucator faptul ca acestia si-au permis sa atace societatea moderna actuala care pare de neclintit si unde corectitudinea politica s-a inradacinat mult prea mult! Poate ca film nu e o capodopera, cum o situez eu, dar cu siguranta e o realitate trista care e tot mai des intalnita in societatea moderna.
Nyghty
pe 23 Octombrie 2017 20:54
Ok, o să zic din capul locului: dacă nu ai răbdare în general, înjuri filmele nordice sau nu ai în niciun chef să urmărești un pic de delir regizoral, NU te duce la film. Nu are sens să îi deranjezi pe cei din sală cu lumina ecranului tău de telefon sau cu replici mizerabile pe alocuri.
Acum, revenind: The Square - greu la deal și greu la vale. Practic, e vorba de un pătrat; un cerc al încrederii, numai că are colțuri. Și limite. Și o groază de momente în care se transformă în ironie și în simbolistică.
Plusuri și minusuri:
+ o analiză excelentă a situației actuale a societății
+ multe ironii fine îndreptate către toate păturile societății - de la critici de artă, oameni de afaceri, până la oameni simpli, mereu acuzați din cauza diferențelor de statut
+ delirul regizoral nu e tocmai lipsit de logică
+ viața privită ca o pradă, dar nu de Marin Preda
+ întrebări retorice foarte bune referitoare la condiția omului ca artist
+ rol foarte bun făcut de Claes Bang (Christian)
+ scenele de sex sunt privite dintr-o cu totul altă perspectivă
+ e atacată inclusiv lipsa de asumare a responsabilității
+ are momente care, dacă ești un pic sărit de pe drumul normal, o să te amuze
- pare că a fost făcut de un regizor român din multe puncte de vedere (se pierde spre final)
- seamănă cu Sierranevada, doar că e varianta la fel de statică, dar mult mai deșteaptă (minusul e pentru asemănăre, nu pentru că a reușit să se ridice la un nivel mai bun)
- extrem de multe teme abordate care, la un moment dat, dau senzația unui chin regizoral de a spune tot ce știe în 142 de minute
- trailer înșelător (pentru mine e un plus, dar pentru majoritatea nu va fi)
- terminăm oare cândva cu moda asta de a pune totul și nimic în diferite secvențe doar pentru ca publicul să nu înțeleagă și să creadă că asistă la ceva măreț?
În concluzie: este de văzut doar dacă îți plac filmele nordice, dacă apreciezi ironiile fine, urmele de simbolistică și dialogurile smart. Chiar și așa, va trebui să te încarci cu răbdare, că nu de puține ori vei trece printr-un carusel sentimental de ”vai, cât de bună a fost secvența asta” vs. ”de ce dracului a ales să facă asta”.
Tudor-Cristian
pe 23 Octombrie 2017 15:22
Filmele realizate de nordici sunt foarte diferite de ceea ce te-ai aștepta să primești de la un film, adică emoție, trăire şi măcar acolo, un semn de întrebare, o mișcare. Nu face excepție nici acest film ciudat rău, cu multe forțări, cu planuri diferite așezate unul lângă altul fără legătură, fără finalitate. Scene absurde, fără semnificație, cu pretenția, probabil, de a fi un mod nou de a aborda, de a fi originali cu orice preţ.
Personajele nu sunt credibile, nu sunt îndeajuns creionate ca să aibă o reprezentare clară. Atmosfera care domină povestea filmului este una din care ni se sugerează superioritatea lor, a nordicilor. O tipă ușoară, din America este reprezentată ca un personaj superficial, care nu înțelege o iotă din ce vorbesc ei între ei suedezii, fiind astfel limitată, eventual proastă. Noi românii, suntem reprezentați în film de niște țigani, autentici care trăiesc acolo, probabil, ce au fost introduși în cadru scăpând şi o mică replică pe limba română. De aici se poate foarte ușor face confuzia între români în general şi acei țigani, ale căror replici în română puteau lipsi. Nici ruşii nu lipsesc din peisaj, avem o scenă cu om fioros, cu un tip brutal, agresiv şi periculos, făcând parte dintr-un program de promovare a unui muzeu, iar acest personaj trebuia musai să aibă nume de rus.
Numai ei, suedezii, sunt OK, curați, normali, ceilalți sunt fie prosti, fie sărăntoci şi cerșetori, fie brute nedezvoltate.
Am văzut multe filme la viaţa mea şi am gustat şi alte producții decât cele americane. dar aici, din acest film nu am extras nicio semnificație, nicio emoție, nimic subtil, nimic rafinat. Chiar dacă a primit premiu la Cannes, cred că e o pierdere de timp. poate nu am înţeles eu ce e cu filmul ăsta şi continui să mă întreb cine şi de ce a distribuit așa ceva în România. O fi bun la ei acolo, poate înțeleg suedezii, danezii ce s-a vrut în film, pentru mine a fost zero.
Ideea a ceea ce am descris mai sus se regaseste intr-o anumita masura si in The Square, La Farsa del Arte (2017). Adaugirea "Farsa din Arta" ce apare in versiunile fraceze, portugheze, spaniole si nu numai, a interpretarii titlului, caracterizeaza mult mai fidel realizarea pe care ma pregatesc sa o analizez. Granitele despre care filmul face atata caz sunt subiective si uneori doar aparente. Oare avem nevoie de un marcaj arbitrar pe sol pentru a redeveni oameni? Acordam incredere si intelegere doar in interiorul granitelor patratului pentru ca ne obliga niste reguli? Nu mai exista sentimente umane in noi toti? Sunt intrebarile cele mai arzatoare ale filmului. Adiacent acestora vin o alta sumedenie de teme pe care prin modul in care este ecranizat, filmul le atinge uneori tangential, alteori frontal. Diferentele dintre clasele sociale, inegalitatea intre membrii societatii, migratia, grija paterna, superficialitatea relatiilor, limitele suportabilitatii, se aduc pe tapet rand pe rand. Si asta doar privind contextul socio-economic al unei metropole. Pentru ca discutia permuta des si pe domeniul artei, unde subiectul sensibil, "Ce este arta?" se rosteste in chiar preambulul filmului. Anne, minunat interpretata de Elisabeth Moss, ii ia un interviu lui Christian, Claes Bang, directorul “X-Royal” Museum. Inversand rolurile, Christian ii da definitia artei contemporane partenerei sale de conversatie, intreband-o daca, luandu-i poseta si postand-o ca pe un exponat, devine sau nu arta. Reactia Annei, felul in care alege sa raspunda doar gestual, genereaza momentul cel mai perfect din tot ce se va vedea in cadrul acestei proiectii. O personificare a unei stupefactii nu se poate realiza mai reusit decat a facut-o Moss. GE-NI-AL !
Ramanand la partea muzeal-artistica a analizei, singura pe care as dori sa o dezvolt pentru ca o gasesc extrem de provocatoare, am stat si eu si m-am intrebat ce anume a devenit arta contemporana. Ea nu mai are exponate sau reprezentari artistice. Actul artisitic a devenit mai mult un concept decat o realizare a indemanarii si maiestriei creatorului. Viziune inca mai exista, doar ca suportul s-a pervertit si acum nu mai putem sa exprimam conceptul decat direct prin om. Omul devine parte a creatiei artistice. Pe el se experimenteaza uzitand un cumul de mijloace de redare, creandu-i-se astfel senzatii, stari. Arta, dupa redefinire, este perceptia indusa repetitiv. O expozitie e gazduita intr-o sala anume amenajata, - arhitectura e implicata si ea -, anume decorata, anume iluminata, cu o anumita ambianta sonora si in care exista reprezentari grafice, proiectii video sau structuri-coregrafice adiacente, (nici prezenta cumulata a acestora nu e exclusa), ce coroborate cu exponatul, iti dau senzatii care mai de care mai ciudate si diferite. Asta e arta actuala. Se mai poate numi arta tot acest curent anti-creatie ce a inceput la jumatatea secolului trecut, odata cu aparitia bucatii aproape albe de hartie inramata, intitulata "Erased de Kooning Drawing" a lui Robert Rauschenberg? O situatie controversata si tulburatoare apare atunci cand statuia ecvestra din fata muzeului este mutata pentru a face loc patratului de neon. Sculptata cu mult timp in urma, aceasta 'vechitura' metalica este tratata in asemenea hal incat e decapitata in timpul tentativei de mutare. E o tema la care trebuie gandit si meditat profund.
Desi propune o pleiada de subiecte interesante, filmul falseaza in constructie. Personajul Cristian pe care il creaza nu are consistenta si nu are discrurs in script. Se trece foarte usor peste episodul de la ceremonia de inaugurare a noii stagiuni, loc unde se savarseste cel mai reprobabil act artistic, o abominatie in toata regula. Insa din ce s-a intamplat acolo nu apare nici o consecinta. In schimb, de pe urma unui promo online, controversat ce-i drept, dar in ton cu exponatele, se lasa cu demisii. Unde mai e libertatea de expresie, arta moderna fara bariere si lipsa prejudecatilor si a frontierelor impuse de societate? E anormal ca un director de muzeu sa renunte atat de usor la principiile pe care se bazeaza intreaga sa institutie. Niste farse in toata regula aceste deziderate. Ma asteptam sa asist la un final spectaculos, cu rasturnari de situatie, dar nimic. Farsa merge pana la capat.
Marturisind un feeling personal, recunosc ca dupa prima vizionare, eram gata sa desfiintez pelicula. Dormind pe subiect, lasand medicamentul ce mi-a fost administrat de Ruben Östlund sa-si faca efectul, filmul mi s-a descoperit la adevarata lui vaoare. Este o realizare importanta si cu subiecte profunde, doar ca e al naibi de greu sa sapi dupa intelesuri si trebuie sa ii acorzi timp, eventual si revizionari.
Concluzie: Un film despre prejudecati si despre ipocrizia celor care considera ca in calitatea lor de artisti nu au asemenea retineri banale. O invitatie serioasa la a dezbate locul noilor forme de exprimare artistica si in special al perceptiei corecte asupra a ce mai inseamna viziunea. Tot provocare e dezbaterea despre opera de arta si reprezentarea ei. Ceva efemer, exemplul scaunelor stivuite unul peste celalalt si zgomotul periodic al prabusirii intregii constructii, ce nu va putea niciodata sa isi faca loc intr-un camin, casa sau spatiu public, altul decat muzeul, mai inseamna o opera de arta? Stiut fiind ca la incheierea stagiunii in curs, el, exponatul,va disparea. Ce ramane in urma acestor realizari? Multe intrebari pentru ca The Square este un film al interogatiilor serioase. Nota 7,78!
Nu știu prea multe despre filmele "nordice", dar pe mine m-a prins din prima scenă și m-a făcut să trec peste limba "dură" și fără sonoritate comună, folosită - suedeza.
Filmul nu mi s-a părut greoi, cu teme intangibile privitorului de rând. Are, în schimb, o natură provocatoare prin modul în care spulberă multe forme comune de conformism contemporan. Și asta, cred, naște un soi de respingere irațională(în sensul de inexplicabilă nu că nu ar fi normală) în privitorul căruia i s-a ironizat (de multe ori până la bufonerie) o idee sau un tip de retorică pe care le are, în care crede.
Iar ironiile sunt multe și Ruben Östlund apasă pedala prin tot ce are la dispoziție pentru a tranșa cât mai clar opțiunile sale: cadre, schimbări de plan, joc actoricesc, fundal sonor,
Aș mai vrea să punctez că într-un soi de ironie aproape preluată 1:1 din film(scenele despre promovarea noii expoziții), filmul este prezentat ca avându-i protagoniști pe
Elizabeth Moss și Dominic West (evident, mult mai cunoscuți, americani, devine catchy în primele 15 secunde..:) ).
Grosul este dus de suedezul Claes Bang, care, din punctul meu de vedere are o prestație expresivă, punctând foarte bine atât notele umoristice cât și pe cele dramatice, puternice. Și, mai departe, nu pot trece fără să menționez extraordinara scenă single-cut, avându-l protagonist pe (necunoscutul până acum pentru mine) Terry Notary (imaginea de pa afiș). Poate fi chiar motiv singular pentru care filmul ar merita să fie văzut.
Foarte bun!...atâta timp cât vrei să-l vezi.
– cat de tampitzi sunt olandejii. ba nu, suedejii! ba nu … cultura european-nordica, in issues cu hemigrantes.
– buna regie; cadre calculate
– prin film aia se poarta de parca-s tripati
– despre toleranta?
– nice scripty pe alocuri, mai ales pe dialog
– premisa ca el nu se scuza de la primul feedback al “scrisorii” e falsa in contextul nordic, dar o acceptam ca atare
– still… boring.
– Holy Motors (2012) fu mult mai bun. si baremi ala-mi fu despre/cu cinema.
– da, e cinema de arta. check scena cautarii in gunoi.
lateredit: autorul vrea sa spuna ceva despre copii ca victime colaterale & nevinovate in toata treaba asta cu "imigranti issue". da' nu stiu daca umorul e cea mai treaba-ish sa spui asta.
Acum, revenind: The Square - greu la deal și greu la vale. Practic, e vorba de un pătrat; un cerc al încrederii, numai că are colțuri. Și limite. Și o groază de momente în care se transformă în ironie și în simbolistică.
Plusuri și minusuri:
+ o analiză excelentă a situației actuale a societății
+ multe ironii fine îndreptate către toate păturile societății - de la critici de artă, oameni de afaceri, până la oameni simpli, mereu acuzați din cauza diferențelor de statut
+ delirul regizoral nu e tocmai lipsit de logică
+ viața privită ca o pradă, dar nu de Marin Preda
+ întrebări retorice foarte bune referitoare la condiția omului ca artist
+ rol foarte bun făcut de Claes Bang (Christian)
+ scenele de sex sunt privite dintr-o cu totul altă perspectivă
+ e atacată inclusiv lipsa de asumare a responsabilității
+ are momente care, dacă ești un pic sărit de pe drumul normal, o să te amuze
- pare că a fost făcut de un regizor român din multe puncte de vedere (se pierde spre final)
- seamănă cu Sierranevada, doar că e varianta la fel de statică, dar mult mai deșteaptă (minusul e pentru asemănăre, nu pentru că a reușit să se ridice la un nivel mai bun)
- extrem de multe teme abordate care, la un moment dat, dau senzația unui chin regizoral de a spune tot ce știe în 142 de minute
- trailer înșelător (pentru mine e un plus, dar pentru majoritatea nu va fi)
- terminăm oare cândva cu moda asta de a pune totul și nimic în diferite secvențe doar pentru ca publicul să nu înțeleagă și să creadă că asistă la ceva măreț?
În concluzie: este de văzut doar dacă îți plac filmele nordice, dacă apreciezi ironiile fine, urmele de simbolistică și dialogurile smart. Chiar și așa, va trebui să te încarci cu răbdare, că nu de puține ori vei trece printr-un carusel sentimental de ”vai, cât de bună a fost secvența asta” vs. ”de ce dracului a ales să facă asta”.
Personajele nu sunt credibile, nu sunt îndeajuns creionate ca să aibă o reprezentare clară. Atmosfera care domină povestea filmului este una din care ni se sugerează superioritatea lor, a nordicilor. O tipă ușoară, din America este reprezentată ca un personaj superficial, care nu înțelege o iotă din ce vorbesc ei între ei suedezii, fiind astfel limitată, eventual proastă. Noi românii, suntem reprezentați în film de niște țigani, autentici care trăiesc acolo, probabil, ce au fost introduși în cadru scăpând şi o mică replică pe limba română. De aici se poate foarte ușor face confuzia între români în general şi acei țigani, ale căror replici în română puteau lipsi. Nici ruşii nu lipsesc din peisaj, avem o scenă cu om fioros, cu un tip brutal, agresiv şi periculos, făcând parte dintr-un program de promovare a unui muzeu, iar acest personaj trebuia musai să aibă nume de rus.
Numai ei, suedezii, sunt OK, curați, normali, ceilalți sunt fie prosti, fie sărăntoci şi cerșetori, fie brute nedezvoltate.
Am văzut multe filme la viaţa mea şi am gustat şi alte producții decât cele americane. dar aici, din acest film nu am extras nicio semnificație, nicio emoție, nimic subtil, nimic rafinat. Chiar dacă a primit premiu la Cannes, cred că e o pierdere de timp. poate nu am înţeles eu ce e cu filmul ăsta şi continui să mă întreb cine şi de ce a distribuit așa ceva în România. O fi bun la ei acolo, poate înțeleg suedezii, danezii ce s-a vrut în film, pentru mine a fost zero.