Părerea criticului
Trilogia The Strangers se încheie cu acest ultim capitol într-un mod cât se poate de dezamăgitor.
Cel mai bun lucru pe care îl pot spune despre franciza The Strangers este faptul că, în sfârșit, se termină. Dacă primul film scotea deja la iveală destule neajunsuri și partea a doua a reprezentat mai degrabă o continuare bizară, fără structură coerentă și fără un final real, al treilea capitol confirmă definitiv lipsa de direcție a întregii trilogii. Așa cum am arătat și în recenzia celui de-al doilea film, acel titlu se încheie într-un punct ciudat și nepotrivit, iar după vizionarea acestui ultim film devine și mai greu de înțeles de ce producătorii nu au combinat cele două părți într-un singur lungmetraj. Singura explicație plauzibilă este dorința de a câștiga cât mai mulți bani dintr-un material lipsit de substanță. Ultimul titlu din trilogie continuă povestea pe o fundație deja foarte șubredă și, ca și precedentul film, nu aduce nimic nou: doar violență gratuită și personaje schematizate cu comportamente dubioase, deloc realiste.
Povestea începe exact din punctul în care se oprește filmul anterior, cu Maya (Madelaine Petsch), rănită, după ce a supraviețuit atacului celor trei criminali și a reușit să o ucidă pe Pin-Up Girl. După ce avem parte de un flashback în care o turistă este omorâtă într-un motel de către Scarecrow, Dollface și Pin-Up Girl, pe atunci mai tineri, Maya încearcă să scape din orășelul izolat din Oregon. Narațiunea alternează între trecutul criminalilor (care nu adaugă nimic relevant despre motivațiile lor, ci doar subliniază că le place să ucidă fără explicație) și tentativa Mayei de a supraviețui cu orice preț. În timp ce sora sa mai mare, Debbie (Rachel Shenton), pornește în căutarea ei cu încă doi bărbați, protagonista îl întâlnește pe șeriful Rotter (Richard Brake), un personaj care se străduiește prea tare să fie straniu. Apoi, Maya este pusă din nou față în față cu criminalii rămași în viață.
Singurul element ușor diferit pe care îl propune acest ultim capitol este apropierea fizică și directă dintre Maya și cei doi agresori, ceea ce ar fi putut duce la o tensiune mai bine construită. Din păcate, însă, filmul abundă din nou în aceleași clișee obosite: jump scares previzibile, personaje care iau decizii lipsite de logică și interpretări exagerate, fără subtilitate. Merită menționat faptul că mulți români au lucrat la această producție filmată în Slovacia, în special în zona de scenografie și departamente tehnice, iar filmul arată bine din punct de vedere al direcției artistice. Problema majoră rămână însă la nivel de poveste, întrucât totul se desfășoară după rețeta unui horror de categorie slabă: personaje care intră singure în locuri evident periculoase și sunt rapid ucise și protagonista protejată de scenariu (chiar și atunci când logica narațiunii ar dicta altceva) doar pentru a ajunge la o confruntare finală cu antagonistul principal.
În ceea ce privește actoria, singura care iese cu adevărat în evidență este Madelaine Petsch, care pare că încearcă de una singură să susțină întreaga trilogie. În dubla ipostază de producătoare și protagonistă, ea este convingătoare și reușește să transmită emoție chiar și prin gesturi mici, priviri și tăceri. Contrastul cu restul distribuției este însă evident. Majoritatea joacă într-o cheie exagerată și rigidă, iar regia lui Renny Harlin rămâne la un nivel de suprafață: victimele sunt permanent speriate și lipsite de rațiune, iar personajele negative sau ambigue afișează acele priviri intense care ar trebui să inspire teamă. Totuși, pare că se află mai degrabă la un consult oftalmologic în timpul unui exercițiu de concentrare la panoul cu litere. Gabriel Basso, în rolul lui Gregory, și Richard Brake drept șeriful Rotter ilustrează cel mai bine această notă forțată.
Trilogia The Strangers rămâne, din păcate, o tentativă eșuată de revitalizare a genului slasher. Conceptul inițial era oricum prea șubred pentru a justifica trei filme, iar ambiția producătorilor de a-l extinde cu orice preț nu a făcut decât să îi evidențieze limitele. Deși filmul încearcă să inducă spectatorul în eroare în privința deznodământului, finalul este previzibil și lipsit de vreun impact real. La finalul proiecției, în timpul genericului, singurul gând care mi-a venit în minte a fost titlul unei piese excelente de jazz a lui Miles Davis: So What / Așa, și?
Cel mai bun lucru pe care îl pot spune despre franciza The Strangers este faptul că, în sfârșit, se termină. Dacă primul film scotea deja la iveală destule neajunsuri și partea a doua a reprezentat mai degrabă o continuare bizară, fără structură coerentă și fără un final real, al treilea capitol confirmă definitiv lipsa de direcție a întregii trilogii. Așa cum am arătat și în recenzia celui de-al doilea film, acel titlu se încheie într-un punct ciudat și nepotrivit, iar după vizionarea acestui ultim film devine și mai greu de înțeles de ce producătorii nu au combinat cele două părți într-un singur lungmetraj. Singura explicație plauzibilă este dorința de a câștiga cât mai mulți bani dintr-un material lipsit de substanță. Ultimul titlu din trilogie continuă povestea pe o fundație deja foarte șubredă și, ca și precedentul film, nu aduce nimic nou: doar violență gratuită și personaje schematizate cu comportamente dubioase, deloc realiste.
Povestea începe exact din punctul în care se oprește filmul anterior, cu Maya (Madelaine Petsch), rănită, după ce a supraviețuit atacului celor trei criminali și a reușit să o ucidă pe Pin-Up Girl. După ce avem parte de un flashback în care o turistă este omorâtă într-un motel de către Scarecrow, Dollface și Pin-Up Girl, pe atunci mai tineri, Maya încearcă să scape din orășelul izolat din Oregon. Narațiunea alternează între trecutul criminalilor (care nu adaugă nimic relevant despre motivațiile lor, ci doar subliniază că le place să ucidă fără explicație) și tentativa Mayei de a supraviețui cu orice preț. În timp ce sora sa mai mare, Debbie (Rachel Shenton), pornește în căutarea ei cu încă doi bărbați, protagonista îl întâlnește pe șeriful Rotter (Richard Brake), un personaj care se străduiește prea tare să fie straniu. Apoi, Maya este pusă din nou față în față cu criminalii rămași în viață.
Singurul element ușor diferit pe care îl propune acest ultim capitol este apropierea fizică și directă dintre Maya și cei doi agresori, ceea ce ar fi putut duce la o tensiune mai bine construită. Din păcate, însă, filmul abundă din nou în aceleași clișee obosite: jump scares previzibile, personaje care iau decizii lipsite de logică și interpretări exagerate, fără subtilitate. Merită menționat faptul că mulți români au lucrat la această producție filmată în Slovacia, în special în zona de scenografie și departamente tehnice, iar filmul arată bine din punct de vedere al direcției artistice. Problema majoră rămână însă la nivel de poveste, întrucât totul se desfășoară după rețeta unui horror de categorie slabă: personaje care intră singure în locuri evident periculoase și sunt rapid ucise și protagonista protejată de scenariu (chiar și atunci când logica narațiunii ar dicta altceva) doar pentru a ajunge la o confruntare finală cu antagonistul principal.
În ceea ce privește actoria, singura care iese cu adevărat în evidență este Madelaine Petsch, care pare că încearcă de una singură să susțină întreaga trilogie. În dubla ipostază de producătoare și protagonistă, ea este convingătoare și reușește să transmită emoție chiar și prin gesturi mici, priviri și tăceri. Contrastul cu restul distribuției este însă evident. Majoritatea joacă într-o cheie exagerată și rigidă, iar regia lui Renny Harlin rămâne la un nivel de suprafață: victimele sunt permanent speriate și lipsite de rațiune, iar personajele negative sau ambigue afișează acele priviri intense care ar trebui să inspire teamă. Totuși, pare că se află mai degrabă la un consult oftalmologic în timpul unui exercițiu de concentrare la panoul cu litere. Gabriel Basso, în rolul lui Gregory, și Richard Brake drept șeriful Rotter ilustrează cel mai bine această notă forțată.
Trilogia The Strangers rămâne, din păcate, o tentativă eșuată de revitalizare a genului slasher. Conceptul inițial era oricum prea șubred pentru a justifica trei filme, iar ambiția producătorilor de a-l extinde cu orice preț nu a făcut decât să îi evidențieze limitele. Deși filmul încearcă să inducă spectatorul în eroare în privința deznodământului, finalul este previzibil și lipsit de vreun impact real. La finalul proiecției, în timpul genericului, singurul gând care mi-a venit în minte a fost titlul unei piese excelente de jazz a lui Miles Davis: So What / Așa, și?
