Părerea criticului
"The Town" - Un thriller social
Exigent fără veleitarisme
E reconfortant ca, după atâtea heist-movies şi caper-e more or less tălâmbe (ultimul care-mi vine-n minte fiind submediocrul "Takers"), să ai parte şi de un thriller cu spărgători de bancă pe felie. Important este faptul că "Oraşul" lui Ben Affleck e, în primul rând, un film cu conţinut social, în siajul producţiei sale de debut "Gone Baby Gone" (2007) - iar la nivelul imediat următor ca semnificaţie dar având întâietate ca impact, cel de thriller, îşi ia menirea în serios, abordând subiectul pe baza unei concepţii cât mai realiste şi a unei documentări riguroase - elemente atât de amarnic eludate în ultima vreme, din nefericire, în majoritatea filmelor de gen.
Cred că cel mai mult mi-a amintit de "The Wild Bunch" al lui Peckinpah şi, mai ales, de clasicul «Le Clan des Siciliens» - chiar dacă nu se apropie nici pe departe de eleganţa sobră şi tragismul cehovian al operei lui Henri Verneuil. La fel ca în atâtea alte capere de marcă, pe Affleck îl interesează mai mult umanitatea deviată a personajelor decât spectacolul vizual şi tensiunile uşor accesibile (altminteri deloc neglijate şi ele). Scenariul, pe care l-a scris împreună cu Peter Craig şi Aaron Stockard, se apleacă în primul rând asupra conţinutului şi a back-story-urilor, propunând o perspectivă amar-obiectivă asupra protagoniştilor, deşi cu abateri vizibile de la normă: Doug MacRay (Ben Affleck însuşi) e incredibil (şi necredibil) de idealizat, iar James Coughlin, deşi motivat, cam întrece măsura pe panta repulsivităţii (ca personaj, doar; creaţia actoricească a lui Jeremy Renner ("The Hurt Locker") e virtualmente impecabilă. Tot în cheie realistă - până la un prozaism steril - sunt trataţi şi antagoniştii (cei aflaţi de partea legii, evident): agentul special F.B.I. Adam Frawley e conceput veridic şi fără pic de veleităţi eroiste (sic! - adică "de erou", nu "eroice"), Jon Hamm recompunând arhetipulul poliţistului dur, scârbos şi complet lipsit de scrupule, care nu cruţă nici un fel de mijloace (inclusiv şantajul, traficul de influenţă, etc.) ca să rezolve cazul (mai mult de-amorul său propriu, decât de-al meseriei), secondat de veteranul Dino Ciampa (Titus Welliver) - dar, dincolo de crochiurile portretistice, cei doi sunt construiţi dramaturgic schematic şi prea puţin convingător, astfel că, în ultimă instanţă, protagoniştii-spărgători sunt învinşi mai mult de către instituţia poliţiei în sens cantitativ (efective, echipamente, profesionalism, finanţe), decât de nişte adversari cu adevărat redutabili ca persoane şi care să aibă vreun ascendent moral (mai mult, dacă Frawley e tipul specific de gabor care calcă pe cadavre, Doug se impune ca "hoţ de onoare" - dimensiune ce-ar fi meritat să fie dezvoltată mult mai amplu).
Pornind de la aceste date caracterologice, scenariul e construit abil şi precis, absolut formulaic; avem de-a face fix cu trei lovituri: prima, cea cu rol cumulat de kickstart şi inciting event, de la care porneşte povestea ce li se va vădi fatală protagoniştilor; a doua, la jumătate, pe post de mid-point, amorsă a întorsăturii decisive; şi, evident, a treia ca plot point 2, declanşând dezastrul final - din nou, nu poate trece neobservată asemănarea cu deja menţionatul "The Wild Bunch" - şi, dacă tot suntem la capitolul similitudinilor, ar mai fi cazul să cităm şi "Heat", Michael Mann (film "inclus în film" sub forma trimiterii: la un moment dat, se vede o secvenţă din el pe ecranul televizorului), "When Harry Met Sally", al lui Rob Reiner, sau "Set It Off", de F. Gary Gray. Se adaugă subplotul romantic - cu efect facil, compensându-i astfel suprema banalitate, dincolo de care e totuşi bine condus, din fericire (aici, Rebecca Hall îşi face datoria în genere onest, fără sclipiri deosebite dar şi fără mari greşeli (e pur şi simplu o Claire Kessey credibilă în context şi atât) - iar regia lui Ben Affleck reuşeşte să nareze totul într-o combinaţie echilibrată de ritm alert şi ton sobru. Totuşi, nu vreau să expediez galeria actorilor fără a-l menţiona pe Pete Postlethwaite, în "Florarul" Fergus Colm - o schiţă extrem de penetrantă a răului absolut tratat cu originalitate.
Nu putem neglija nici imaginea complexă şi echilibrată, reuşind să evite permanent, cu maxim bun-gust, toate tentaţiile kitschoase proprii genului - realizată de Robert Elswit, unul dintre cei mai folosiţi (şi, pe bună dreptate, reputaţi) directori de fotografie din ultimii ani, reţinut mai cu seamă pentru "There Will Be Blood". Şi, desigur, montajul de o maximă nervozitate şi precizie al lui Dylan Tichenor. Nu întâmplător, deşi durează cu cinci minute peste două ore, nici un moment nu simţi trecerea timpului (sau, mai rău, iluzoria lui staţionare, ca în cazul atâtor filme lungite peste măsură). E strâns, dinamic, captivant şi convingător - şi, lucrul cel mai important, nu se rezumă doar la statutul filmului de acţiune şi consum: chiar îşi propune (şi reuşeşte) să spună ceva.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
21 decembrie, 2010, h. 17:00-17:45
Bucureşti, România
Exigent fără veleitarisme
E reconfortant ca, după atâtea heist-movies şi caper-e more or less tălâmbe (ultimul care-mi vine-n minte fiind submediocrul "Takers"), să ai parte şi de un thriller cu spărgători de bancă pe felie. Important este faptul că "Oraşul" lui Ben Affleck e, în primul rând, un film cu conţinut social, în siajul producţiei sale de debut "Gone Baby Gone" (2007) - iar la nivelul imediat următor ca semnificaţie dar având întâietate ca impact, cel de thriller, îşi ia menirea în serios, abordând subiectul pe baza unei concepţii cât mai realiste şi a unei documentări riguroase - elemente atât de amarnic eludate în ultima vreme, din nefericire, în majoritatea filmelor de gen.
Cred că cel mai mult mi-a amintit de "The Wild Bunch" al lui Peckinpah şi, mai ales, de clasicul «Le Clan des Siciliens» - chiar dacă nu se apropie nici pe departe de eleganţa sobră şi tragismul cehovian al operei lui Henri Verneuil. La fel ca în atâtea alte capere de marcă, pe Affleck îl interesează mai mult umanitatea deviată a personajelor decât spectacolul vizual şi tensiunile uşor accesibile (altminteri deloc neglijate şi ele). Scenariul, pe care l-a scris împreună cu Peter Craig şi Aaron Stockard, se apleacă în primul rând asupra conţinutului şi a back-story-urilor, propunând o perspectivă amar-obiectivă asupra protagoniştilor, deşi cu abateri vizibile de la normă: Doug MacRay (Ben Affleck însuşi) e incredibil (şi necredibil) de idealizat, iar James Coughlin, deşi motivat, cam întrece măsura pe panta repulsivităţii (ca personaj, doar; creaţia actoricească a lui Jeremy Renner ("The Hurt Locker") e virtualmente impecabilă. Tot în cheie realistă - până la un prozaism steril - sunt trataţi şi antagoniştii (cei aflaţi de partea legii, evident): agentul special F.B.I. Adam Frawley e conceput veridic şi fără pic de veleităţi eroiste (sic! - adică "de erou", nu "eroice"), Jon Hamm recompunând arhetipulul poliţistului dur, scârbos şi complet lipsit de scrupule, care nu cruţă nici un fel de mijloace (inclusiv şantajul, traficul de influenţă, etc.) ca să rezolve cazul (mai mult de-amorul său propriu, decât de-al meseriei), secondat de veteranul Dino Ciampa (Titus Welliver) - dar, dincolo de crochiurile portretistice, cei doi sunt construiţi dramaturgic schematic şi prea puţin convingător, astfel că, în ultimă instanţă, protagoniştii-spărgători sunt învinşi mai mult de către instituţia poliţiei în sens cantitativ (efective, echipamente, profesionalism, finanţe), decât de nişte adversari cu adevărat redutabili ca persoane şi care să aibă vreun ascendent moral (mai mult, dacă Frawley e tipul specific de gabor care calcă pe cadavre, Doug se impune ca "hoţ de onoare" - dimensiune ce-ar fi meritat să fie dezvoltată mult mai amplu).
Pornind de la aceste date caracterologice, scenariul e construit abil şi precis, absolut formulaic; avem de-a face fix cu trei lovituri: prima, cea cu rol cumulat de kickstart şi inciting event, de la care porneşte povestea ce li se va vădi fatală protagoniştilor; a doua, la jumătate, pe post de mid-point, amorsă a întorsăturii decisive; şi, evident, a treia ca plot point 2, declanşând dezastrul final - din nou, nu poate trece neobservată asemănarea cu deja menţionatul "The Wild Bunch" - şi, dacă tot suntem la capitolul similitudinilor, ar mai fi cazul să cităm şi "Heat", Michael Mann (film "inclus în film" sub forma trimiterii: la un moment dat, se vede o secvenţă din el pe ecranul televizorului), "When Harry Met Sally", al lui Rob Reiner, sau "Set It Off", de F. Gary Gray. Se adaugă subplotul romantic - cu efect facil, compensându-i astfel suprema banalitate, dincolo de care e totuşi bine condus, din fericire (aici, Rebecca Hall îşi face datoria în genere onest, fără sclipiri deosebite dar şi fără mari greşeli (e pur şi simplu o Claire Kessey credibilă în context şi atât) - iar regia lui Ben Affleck reuşeşte să nareze totul într-o combinaţie echilibrată de ritm alert şi ton sobru. Totuşi, nu vreau să expediez galeria actorilor fără a-l menţiona pe Pete Postlethwaite, în "Florarul" Fergus Colm - o schiţă extrem de penetrantă a răului absolut tratat cu originalitate.
Nu putem neglija nici imaginea complexă şi echilibrată, reuşind să evite permanent, cu maxim bun-gust, toate tentaţiile kitschoase proprii genului - realizată de Robert Elswit, unul dintre cei mai folosiţi (şi, pe bună dreptate, reputaţi) directori de fotografie din ultimii ani, reţinut mai cu seamă pentru "There Will Be Blood". Şi, desigur, montajul de o maximă nervozitate şi precizie al lui Dylan Tichenor. Nu întâmplător, deşi durează cu cinci minute peste două ore, nici un moment nu simţi trecerea timpului (sau, mai rău, iluzoria lui staţionare, ca în cazul atâtor filme lungite peste măsură). E strâns, dinamic, captivant şi convingător - şi, lucrul cel mai important, nu se rezumă doar la statutul filmului de acţiune şi consum: chiar îşi propune (şi reuşeşte) să spună ceva.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
21 decembrie, 2010, h. 17:00-17:45
Bucureşti, România
