Părerea criticului
După ce am văzut „Carlito’s Way”, o altă producţie de-a lui Brian De Palma, am rămas surprins de faptul că am putut să ratez un film atât de bun timp de 18 ani câţi au trecut de la momentul apariţiei lui şi până în momentul în care l-am văzut eu. Întrebarea a rămas fără răspuns. Mi-am pus aceeaşi întrebare şi înainte să văd „The Untouchables”, îi avea ca protagonişti pe Robert De Niro în rolul lui Al Capone, Kevin Costner, Sean Connery şi Andy Garcia. Ce putea merge rău într-un asemenea film?
Am citit recent ce a scris un cunoscut critic de filme american care zicea că acea energie din scena în care Sean Connery dă impresia că împuşcă un tip pentru că acesta nu vroia să vorbească, acesta fiind oricum mort… lipseşte cu desăvârşire în restul filmului şi tind să îi dau mare dreptate. Un subiect atât de amplu la prima vedere a fost tratat cu atâta superficialitate. Totuşi vorbim de perioada prohibiţiei în care mafia începea să facă primii paşi de viaţă, criminalitatea creşte din ce mai mult pe străzile din Chicago iar corupţia din cadrul departamentelor din poliţie creşte şi ea cu aceeaşi rapiditate. Deci resurse erau pentru film dar nu au fost folosite. În afară de vreo trei camioane cu băutură de contrabandă alte infracţiuni nu o să vedeţi.
Robert De Niro a jucat foarte ine la fel cum face în fiecare film însă ca să acoperi un personaj calitatea actorului pur şi simplu nu este îndeajuns. Trebuie să existe şi o asemănare fizică iar Al Capone şi Robert De Niro nu prea par traşi la indigo… ca şi înfăţişare. Eu m-aş fi gândit la un Marlon Brando care să îl fi jucat pe Capone, în 87 era în vână, şi mai şi semăna ca şi structură cu Capone. E exact aceeaşi situaţie ca şi în filmul The Rise of Evil unde Hitler este jucat de un nene care doar teamă nu inspira. Chiar celui mai mare cap al mafiei i s-a atribuit un rol de prima-donă care nu face decât să se fâţâie prin faţa camerelor de luat vederi şi să mai dea câte o vorbă de duh la televiziune. Pur şi simplu a fost reprodus greşit.
De remarcat este prezenţa foarte vioaie şi animată a lui Sean Connery în film. Umorul lui şi replicile inteligente au animat filmul, iar acesta ţine atât cât joacă Connery în el. În momentul în care părăseşte filmul reacţia mea a fost „Pff, acum cine mă va mai face să râd?’’. De apreciat ar fi imaginea filmului. Străzile împânzite cu maşini de epocă, locaţiile foarte potrivite chiar şi costumaţia personajelor foarte veridice. Filmul mi-a adus aminte de un joc pe care îl jucam în perioada liceului pe vremea când cheat-urile nu erau la modă şi trebuia să dai telefoane pe la colegi să afli cum se trece la următorul nivel (îl salut pe Vlad cu ocazia asta). Jocul despre care vorbesc este Mafia, este unul din cele mai bune pe care le-am jucat vreodată şi cu siguranţă a avut un scenariu mult mai amplu decât filmul cu Capone ca şi protagonist.
Eu chiar aş fi vrut ca filmul să fie unul pe măsura notei pe care o are pe IMDB dar m-a dezamăgit crunt. O grămadă de clişee printre care celebra scenă în care doi oameni împuşcă vreo zece şi ei tot nu se aleg cu vreo rană. Personajele par lipsite de orice urmă de umanitate, tot ceea ce vedem în film sunt nişte marionete puşi să emită replici… singurul personaj mai uman este cel al lui Sean Connery.
Am citit recent ce a scris un cunoscut critic de filme american care zicea că acea energie din scena în care Sean Connery dă impresia că împuşcă un tip pentru că acesta nu vroia să vorbească, acesta fiind oricum mort… lipseşte cu desăvârşire în restul filmului şi tind să îi dau mare dreptate. Un subiect atât de amplu la prima vedere a fost tratat cu atâta superficialitate. Totuşi vorbim de perioada prohibiţiei în care mafia începea să facă primii paşi de viaţă, criminalitatea creşte din ce mai mult pe străzile din Chicago iar corupţia din cadrul departamentelor din poliţie creşte şi ea cu aceeaşi rapiditate. Deci resurse erau pentru film dar nu au fost folosite. În afară de vreo trei camioane cu băutură de contrabandă alte infracţiuni nu o să vedeţi.
Robert De Niro a jucat foarte ine la fel cum face în fiecare film însă ca să acoperi un personaj calitatea actorului pur şi simplu nu este îndeajuns. Trebuie să existe şi o asemănare fizică iar Al Capone şi Robert De Niro nu prea par traşi la indigo… ca şi înfăţişare. Eu m-aş fi gândit la un Marlon Brando care să îl fi jucat pe Capone, în 87 era în vână, şi mai şi semăna ca şi structură cu Capone. E exact aceeaşi situaţie ca şi în filmul The Rise of Evil unde Hitler este jucat de un nene care doar teamă nu inspira. Chiar celui mai mare cap al mafiei i s-a atribuit un rol de prima-donă care nu face decât să se fâţâie prin faţa camerelor de luat vederi şi să mai dea câte o vorbă de duh la televiziune. Pur şi simplu a fost reprodus greşit.
De remarcat este prezenţa foarte vioaie şi animată a lui Sean Connery în film. Umorul lui şi replicile inteligente au animat filmul, iar acesta ţine atât cât joacă Connery în el. În momentul în care părăseşte filmul reacţia mea a fost „Pff, acum cine mă va mai face să râd?’’. De apreciat ar fi imaginea filmului. Străzile împânzite cu maşini de epocă, locaţiile foarte potrivite chiar şi costumaţia personajelor foarte veridice. Filmul mi-a adus aminte de un joc pe care îl jucam în perioada liceului pe vremea când cheat-urile nu erau la modă şi trebuia să dai telefoane pe la colegi să afli cum se trece la următorul nivel (îl salut pe Vlad cu ocazia asta). Jocul despre care vorbesc este Mafia, este unul din cele mai bune pe care le-am jucat vreodată şi cu siguranţă a avut un scenariu mult mai amplu decât filmul cu Capone ca şi protagonist.
Eu chiar aş fi vrut ca filmul să fie unul pe măsura notei pe care o are pe IMDB dar m-a dezamăgit crunt. O grămadă de clişee printre care celebra scenă în care doi oameni împuşcă vreo zece şi ei tot nu se aleg cu vreo rană. Personajele par lipsite de orice urmă de umanitate, tot ceea ce vedem în film sunt nişte marionete puşi să emită replici… singurul personaj mai uman este cel al lui Sean Connery.
