Părerea criticului
Trebuie spus de la început: nu am fost cu totul cuceriţi de The Witcher, ambiţiosul serial Netflix inspirat de seria de cărţi şi povestiri scrise, de-a lungul a peste 30 de ani, de polonezul Andrzej Sapkowski. Nu aflasem de franciza de cărţi, filme şi jocuri până la anunţarea proiectului de către gigantul american, prin urmare nici nu suntem printre cei care se consideră trădaţi de noua ecranizare. Cu toate acestea, serialul lasă de dorit din alte puncte de vedere, fără să fie cu totul lipsit de merite. Iată mai jos despre ce e vorba.
Cea mai mare problemă a lui The Witcher, a cărui poveste complexă explorează diversele forţe, naturale sau supranaturale, ce se confruntă de-a lungul şi de-a latul unui tărâm numit Continentul, este faptul că toate cele opt episoade (da, am aşteptat să vedem întreg sezonul înainte de a scrie această cronică) par să fie mai degrabă o superficială expoziţiune pentru sezoanele următoare. Fiecare episod prezintă noi şi noi personaje, iar acestea îşi iau la revedere de la public cu o privire grăitoare: "ne vom mai vedea noi cândva." Iată beteşugul scenaristic care îi va deranja pe mulţi privitori, dând senzaţia că povestea e ca acei cai împiedicaţi văzuţi uneori pe câmpiile patriei: se mişcă de colo, cu paşi mărunţi, fără a putea galopa vreodată.
Cu o poveste atât de ambiţioasă şi complexă, nici nu are rost să o descriem într-un paragraf-sinopsis. Ştim deja că în centrul atenţiei este Geralt of Rivia (să ne ierte Henry Cavill, dar ochii chihlimbarii şi fizicul sculptat nu distrag atenţia de la faptul că actorul aproape că nu joacă, ci doar este pe ecran), în acelaşi timp salvator (vânează monştri) şi paria al cătunelor cu aspect medieval prin care îşi pune la treabă sabia. Interacţiunile sale cu vrăjitori, capete încoronate şi monştri de tot felul au rostul de a ne repeta la nesfârşit că Geralt este un personaj exemplar şi va avea parte de un destin exemplar...
Şi destinul reapare şi tot reapare în discuţii, iar Geralt mai scoate câte un "mm" circumspect şi vine episodul cinci şi ajungi să te întrebi dacă chiar îţi place vreun personaj din serial... Aici răspunsule este din fericire "da", dar doar datorită sărmanei Yennefer (Anya Chalotra), adolescenta cu trupul deformat vândută de tatăl ei unei temute vrăjitoare. Ea este cu siguranţă marele plus al poveştii şi startul unei discuţii ataşante despre putere şi ce sacrifici pentru ea, despre dragoste şi ce sacrifici pentru ea, despre regrete şi traume şi cum îţi faci propriul loc în lume.
În acest moment serialul are un rating de 9,5 pe imdb.com, după aproape 5000 de voturi. Este un rating şocant, unica explicaţie fiind probabil că mulţi dintre cei care au votat au făcut-o după ce au văzut doar primul episod (într-adevăr promiţător). Noi am văzut opt şi ce se întâmplă în primul se întâmplă şi-n al doilea şi al treilea şi aşa mai departe, într-o bizară succesiune de scene violente şi semiplictiseală, cu răsturnări de situaţie surprinzător de lipsite de consecinţe în economia scenariului. Dar da, recunoaştem măcar că povestea nu-i previzibilă.
Evident, prima comparaţie care vine în minte este serialul HBO Urzeala tronurilor/Game of Thrones. Într-adevăr, The Witcher este similar în ambiţie şi în modul cum jonglează cu elemente similare, de la violenţă şi supranatural la politică şi sex, pentru a-şi captiva publicul. Chiar dacă nu-i nici pe departe la fel de eficient, The Witcher trebuie lăudat pentru complexitatea aventurilor, cronologia fantezistă şi ritmul ce nu face concesii aşteptărilor publicului. Şi chiar dacă este un semirateu, The Witcher tot va determina milioane (dacă nu zeci de milioane) de oameni din întreaga lume să se lase pradă unei consistente sesiuni de binging în acest weekend.
Cea mai mare problemă a lui The Witcher, a cărui poveste complexă explorează diversele forţe, naturale sau supranaturale, ce se confruntă de-a lungul şi de-a latul unui tărâm numit Continentul, este faptul că toate cele opt episoade (da, am aşteptat să vedem întreg sezonul înainte de a scrie această cronică) par să fie mai degrabă o superficială expoziţiune pentru sezoanele următoare. Fiecare episod prezintă noi şi noi personaje, iar acestea îşi iau la revedere de la public cu o privire grăitoare: "ne vom mai vedea noi cândva." Iată beteşugul scenaristic care îi va deranja pe mulţi privitori, dând senzaţia că povestea e ca acei cai împiedicaţi văzuţi uneori pe câmpiile patriei: se mişcă de colo, cu paşi mărunţi, fără a putea galopa vreodată.
Cu o poveste atât de ambiţioasă şi complexă, nici nu are rost să o descriem într-un paragraf-sinopsis. Ştim deja că în centrul atenţiei este Geralt of Rivia (să ne ierte Henry Cavill, dar ochii chihlimbarii şi fizicul sculptat nu distrag atenţia de la faptul că actorul aproape că nu joacă, ci doar este pe ecran), în acelaşi timp salvator (vânează monştri) şi paria al cătunelor cu aspect medieval prin care îşi pune la treabă sabia. Interacţiunile sale cu vrăjitori, capete încoronate şi monştri de tot felul au rostul de a ne repeta la nesfârşit că Geralt este un personaj exemplar şi va avea parte de un destin exemplar...
Şi destinul reapare şi tot reapare în discuţii, iar Geralt mai scoate câte un "mm" circumspect şi vine episodul cinci şi ajungi să te întrebi dacă chiar îţi place vreun personaj din serial... Aici răspunsule este din fericire "da", dar doar datorită sărmanei Yennefer (Anya Chalotra), adolescenta cu trupul deformat vândută de tatăl ei unei temute vrăjitoare. Ea este cu siguranţă marele plus al poveştii şi startul unei discuţii ataşante despre putere şi ce sacrifici pentru ea, despre dragoste şi ce sacrifici pentru ea, despre regrete şi traume şi cum îţi faci propriul loc în lume.
În acest moment serialul are un rating de 9,5 pe imdb.com, după aproape 5000 de voturi. Este un rating şocant, unica explicaţie fiind probabil că mulţi dintre cei care au votat au făcut-o după ce au văzut doar primul episod (într-adevăr promiţător). Noi am văzut opt şi ce se întâmplă în primul se întâmplă şi-n al doilea şi al treilea şi aşa mai departe, într-o bizară succesiune de scene violente şi semiplictiseală, cu răsturnări de situaţie surprinzător de lipsite de consecinţe în economia scenariului. Dar da, recunoaştem măcar că povestea nu-i previzibilă.
Evident, prima comparaţie care vine în minte este serialul HBO Urzeala tronurilor/Game of Thrones. Într-adevăr, The Witcher este similar în ambiţie şi în modul cum jonglează cu elemente similare, de la violenţă şi supranatural la politică şi sex, pentru a-şi captiva publicul. Chiar dacă nu-i nici pe departe la fel de eficient, The Witcher trebuie lăudat pentru complexitatea aventurilor, cronologia fantezistă şi ritmul ce nu face concesii aşteptărilor publicului. Şi chiar dacă este un semirateu, The Witcher tot va determina milioane (dacă nu zeci de milioane) de oameni din întreaga lume să se lase pradă unei consistente sesiuni de binging în acest weekend.
