Părerea criticului
De ce e genial "Rosebud"? Lasand la o parte trimiterea la mugurul feminitatii lui Marion Davis (un banc genial in sine), saniuta lui Charlie Kane e recunoscuta drept una dintre cele mai laconice chei ale unui destin omenesc prin faptul ca prilejuieste decriptarea retrospectiva a filmului intr-un sens aproape karmic: Kane nu era pregatit spiritual pentru acea putere pe care urma sa i-o daruiasca, in cele din urma, ambitia nesabuita a mamei. Doar o optica tezista ar putea interpreta "Citizen Kane" ca pe un pamflet de stanga la adresa capitalismului. Capodopera lui Orson Wells nu dezbate datumul oligarhiei ca atare, ci tema mult mai complexa, dramatica si dificila a parvenitismului.
Filmul lui Paul Thomas Anderson evita tendinta veleitara a unui eventual paralelism nu numai fiindca romanul original, "Oil!", a fost publicat de Upton Sinclair inca din 1927, ci si prin faptul ca, spre deosebire de laicul "...Kane", analizeaza traiectoria dezumanizarii, intr-o foarte incitanta relatie cu institutia religioasa, pe care avem sansa s-o urmarim sublimata interpretativ de un cuplu actoricesc fascinant: Daniel Day-Lewis si Paul Dano - arivistul si clericul.
(Ar mai fi momentul, poate, sa amintim si dualitatea de perceptie asupra lui Upton Sinclair, care in perioada carierei sale politice, imediat dupa ce scrisese "There Will Be Blood", era acuzat din partea conservatorilor de simpatii stangiste, cata vreme comunistii americani nu-l scoteau din bampir capitalist - ceea ce, iarasi, ofera o cheie utila pentru descifrarea filmului inspirat de romanul lui.)
Inca din prolog, se impune tensiunea potentiala irezistibila, de-a dreptul autista in inchistarea ei, dintre fanatic si obsesie. Efectiv, primele douasprezece minute, lipsite de dialog si comentate numai de inspiratele acorduri muzicale ale lui Jonny Greenwood, urmarindu-l pe Daniel Plainview in puturile sale de argint unde va gasi petrol, amorseaza atat dramaturgia intregului film, cat si energia potentiala a non-eroicului protagonist caruia Day-Lewis ii va compune atat de fascinant degenerarea, de la antreprenorul cald, tusant, charismatic, nedespartit de (se crede) fiul sau, pe calea ambitiilor in crescendo marcate de izbucniri violente tot mai dese, atat necontrolat-temperamentale, cat si ucigatoare cu sange rece, pana la bruta grobiana din memorabila secventa finala a hartuielii criminale pe culoarele de bowling. In tandem cu el, Paul Dano compune dublul portret al gemenilor Sunday, dar mai ales al lui Eli, predicatorul evanghelist si tamaduitorul prin credinta cuviincios, suav, eterat, dezlantuindu-se grotesc in ritualurile de exorcizare si botez, pentru a se descompune isteric in momentele de lasitate.
In jurul acestor doua personaje centrale isi structureaza Andreson (regizor si scenarist deopotriva) demonstratia privitoare la dezumanizarea prin rapacitate, ambitie si fanatism, potentata de ambele deraieri raportate la credinta - spre prozelitismul religiei ca show si business (Sunday), ca si pe calea negationismului ateu (Plainview). Desi lung si static, filmul capteaza spectatorul cu ajutorul ritmului interior si mai ales al carligelor de caracterizare umana - carora li se adauga elementele stilistice seducatoare ale imaginii lui Robert Elswith, de o plasticitate extrem de expresiva (mai ales in planurile-secventa de minute intregi, unde ragazul contemplatiei se suprapune peste cate un abia perceptibil travelling sau zoom, acumulator de tensiuni).
Indiscutabil, lucru recunoscut chiar si de catre denigratorii filmului (care-i acuza in primul rand lentoarea), marea revelatie ramane Daniel Day-Lewis, creatorul unuia dintre cele mai complexe si penetrante portrete actoricesti vazute in ultimii ani. Drumul de la cumsecadenia cordiala, perfect mimata (caci Plainview este din capul locului un manipulator ipocrit) pana la sfidatoarea autodemascare finala este jalonat de un elocvent limbaj corporal, o mimica rafinata si subtila (de neuitat luciul nelinistitor al acelor ochi mici, deasupra amagitoarei mustati stufoase) dar, mai ales, o creatie cu adevarat antologica la nivel vocal, orchestrata pe mii de nuante, toate sub o dominanta melodioasa cu inflexiuni discrete ale nebuniei de fond, pentru care actorul a folosit nenumarate inregistrari audio de epoca. Poate ca marea lui performanta ramane aceea ca inca din primele secvente vorbite ne plaseaza intr-o dilema extrem de incomoda: avem in fata un om bland, muncitor si de treaba, si nu intelegem de ce simtim nevoia sa-l strangem de gat.
Apropo de Paul Dano, e semnificativ faptul ca acesta a fost distribuit initial doar in rolul episodic al lui Paul Sunday - dar, dupa cateva secvente filmate, Anderson l-a identificat in el pe Eli si, ca atare, a modificat scenariul, adaugandu-le celor doi frati calitatea de gemeni identici, pentru ca Dano sa poata juca ambele roluri. Daca Daniel Day-Lewis se impune prin coerenta implacabila cu care-si urmareste traseul personajului de la aparenta la esenta, Paul Dano ofera o permanenta oscilatie intre sfiala si explozie, intre subtiraticul zambet preacuvios si grimasa paranoica a falsului profet pe care pasiunea religioasa initial sincera il indeparteaza tot mai mult, pe nesimtite, de adevarata lui menire (ecuatie completata mai ales in punctul culminant al filmului, din galeria de bowling).
In aceeasi secventa a bowlingului, Anderson profita de ocazie pentru a schita o reverentioasa plecaciune spre Kubrick, prin compozitia simetric-amenintatoare a celor doua piste si contrastul cromatic intre maroniul lemnariei si albul peretilor. Comentariile elogioase la adresa filmului contin multe postulari ale unei eventuale "revolutii stilistice" de factura kubrickiana - si chiar daca responsabilitatea ne trage de maneca spre aprecieri mai moderate, nu putem nega totusi faptul ca Paul Thomas Anderson se confirma ca un veritabil stilist cu drepturi depline - nu numai fiindca in perioada de pregatire a filmului nu se culca niciodata seara fara sa revada "Comoara din Sierra Madre" a lui John Huston (1948). Spre cinstea lui, am aflat acest lucru citindu-i declaratiile; nimic, in iconicitatea filmului, nu da senzatia de epigonism ostentativ.
Cu atat mai putin i-as putea suspecta asocierea cu altul dintre filmele mele favorite, "Pamantul fagaduintei", de Wajda (1975), dupa Reymont, unde Daniel Olbrychski, Wojciech Pszoniak si Andrzej Sewerin portretizau un trio de tineri care, din intreprinzatori "fermecatori si inocenti", isi pierd treptat umanitatea in conditiile boomului industrial din Polonia inceptului de secol trecut - practic, aceeasi epoca si acelasi context istoric ca in "There Will Be Blood", exceptie facand doar coordonatele geografice. Evolutia lui Plainview aminteste frapant de a lui Karol Borowiecki, desi cheile interpretative difera - intre accentele tot mai brutale ale lui Day-Lewis, si treptata inchidere a lui Olbrychski intr-un turn de gheata. Fapt este insa ca si unul si altul - si cu Orson Welles trei, ca sa inchidem cercul! - ne vorbesc despre acelasi lucru. Ceea ce face din oscarizabilul lui Anderson nu numai un film de privit, ci mai ales un film care-ti da de gandit.
Filmul lui Paul Thomas Anderson evita tendinta veleitara a unui eventual paralelism nu numai fiindca romanul original, "Oil!", a fost publicat de Upton Sinclair inca din 1927, ci si prin faptul ca, spre deosebire de laicul "...Kane", analizeaza traiectoria dezumanizarii, intr-o foarte incitanta relatie cu institutia religioasa, pe care avem sansa s-o urmarim sublimata interpretativ de un cuplu actoricesc fascinant: Daniel Day-Lewis si Paul Dano - arivistul si clericul.
(Ar mai fi momentul, poate, sa amintim si dualitatea de perceptie asupra lui Upton Sinclair, care in perioada carierei sale politice, imediat dupa ce scrisese "There Will Be Blood", era acuzat din partea conservatorilor de simpatii stangiste, cata vreme comunistii americani nu-l scoteau din bampir capitalist - ceea ce, iarasi, ofera o cheie utila pentru descifrarea filmului inspirat de romanul lui.)
Inca din prolog, se impune tensiunea potentiala irezistibila, de-a dreptul autista in inchistarea ei, dintre fanatic si obsesie. Efectiv, primele douasprezece minute, lipsite de dialog si comentate numai de inspiratele acorduri muzicale ale lui Jonny Greenwood, urmarindu-l pe Daniel Plainview in puturile sale de argint unde va gasi petrol, amorseaza atat dramaturgia intregului film, cat si energia potentiala a non-eroicului protagonist caruia Day-Lewis ii va compune atat de fascinant degenerarea, de la antreprenorul cald, tusant, charismatic, nedespartit de (se crede) fiul sau, pe calea ambitiilor in crescendo marcate de izbucniri violente tot mai dese, atat necontrolat-temperamentale, cat si ucigatoare cu sange rece, pana la bruta grobiana din memorabila secventa finala a hartuielii criminale pe culoarele de bowling. In tandem cu el, Paul Dano compune dublul portret al gemenilor Sunday, dar mai ales al lui Eli, predicatorul evanghelist si tamaduitorul prin credinta cuviincios, suav, eterat, dezlantuindu-se grotesc in ritualurile de exorcizare si botez, pentru a se descompune isteric in momentele de lasitate.
In jurul acestor doua personaje centrale isi structureaza Andreson (regizor si scenarist deopotriva) demonstratia privitoare la dezumanizarea prin rapacitate, ambitie si fanatism, potentata de ambele deraieri raportate la credinta - spre prozelitismul religiei ca show si business (Sunday), ca si pe calea negationismului ateu (Plainview). Desi lung si static, filmul capteaza spectatorul cu ajutorul ritmului interior si mai ales al carligelor de caracterizare umana - carora li se adauga elementele stilistice seducatoare ale imaginii lui Robert Elswith, de o plasticitate extrem de expresiva (mai ales in planurile-secventa de minute intregi, unde ragazul contemplatiei se suprapune peste cate un abia perceptibil travelling sau zoom, acumulator de tensiuni).
Indiscutabil, lucru recunoscut chiar si de catre denigratorii filmului (care-i acuza in primul rand lentoarea), marea revelatie ramane Daniel Day-Lewis, creatorul unuia dintre cele mai complexe si penetrante portrete actoricesti vazute in ultimii ani. Drumul de la cumsecadenia cordiala, perfect mimata (caci Plainview este din capul locului un manipulator ipocrit) pana la sfidatoarea autodemascare finala este jalonat de un elocvent limbaj corporal, o mimica rafinata si subtila (de neuitat luciul nelinistitor al acelor ochi mici, deasupra amagitoarei mustati stufoase) dar, mai ales, o creatie cu adevarat antologica la nivel vocal, orchestrata pe mii de nuante, toate sub o dominanta melodioasa cu inflexiuni discrete ale nebuniei de fond, pentru care actorul a folosit nenumarate inregistrari audio de epoca. Poate ca marea lui performanta ramane aceea ca inca din primele secvente vorbite ne plaseaza intr-o dilema extrem de incomoda: avem in fata un om bland, muncitor si de treaba, si nu intelegem de ce simtim nevoia sa-l strangem de gat.
Apropo de Paul Dano, e semnificativ faptul ca acesta a fost distribuit initial doar in rolul episodic al lui Paul Sunday - dar, dupa cateva secvente filmate, Anderson l-a identificat in el pe Eli si, ca atare, a modificat scenariul, adaugandu-le celor doi frati calitatea de gemeni identici, pentru ca Dano sa poata juca ambele roluri. Daca Daniel Day-Lewis se impune prin coerenta implacabila cu care-si urmareste traseul personajului de la aparenta la esenta, Paul Dano ofera o permanenta oscilatie intre sfiala si explozie, intre subtiraticul zambet preacuvios si grimasa paranoica a falsului profet pe care pasiunea religioasa initial sincera il indeparteaza tot mai mult, pe nesimtite, de adevarata lui menire (ecuatie completata mai ales in punctul culminant al filmului, din galeria de bowling).
In aceeasi secventa a bowlingului, Anderson profita de ocazie pentru a schita o reverentioasa plecaciune spre Kubrick, prin compozitia simetric-amenintatoare a celor doua piste si contrastul cromatic intre maroniul lemnariei si albul peretilor. Comentariile elogioase la adresa filmului contin multe postulari ale unei eventuale "revolutii stilistice" de factura kubrickiana - si chiar daca responsabilitatea ne trage de maneca spre aprecieri mai moderate, nu putem nega totusi faptul ca Paul Thomas Anderson se confirma ca un veritabil stilist cu drepturi depline - nu numai fiindca in perioada de pregatire a filmului nu se culca niciodata seara fara sa revada "Comoara din Sierra Madre" a lui John Huston (1948). Spre cinstea lui, am aflat acest lucru citindu-i declaratiile; nimic, in iconicitatea filmului, nu da senzatia de epigonism ostentativ.
Cu atat mai putin i-as putea suspecta asocierea cu altul dintre filmele mele favorite, "Pamantul fagaduintei", de Wajda (1975), dupa Reymont, unde Daniel Olbrychski, Wojciech Pszoniak si Andrzej Sewerin portretizau un trio de tineri care, din intreprinzatori "fermecatori si inocenti", isi pierd treptat umanitatea in conditiile boomului industrial din Polonia inceptului de secol trecut - practic, aceeasi epoca si acelasi context istoric ca in "There Will Be Blood", exceptie facand doar coordonatele geografice. Evolutia lui Plainview aminteste frapant de a lui Karol Borowiecki, desi cheile interpretative difera - intre accentele tot mai brutale ale lui Day-Lewis, si treptata inchidere a lui Olbrychski intr-un turn de gheata. Fapt este insa ca si unul si altul - si cu Orson Welles trei, ca sa inchidem cercul! - ne vorbesc despre acelasi lucru. Ceea ce face din oscarizabilul lui Anderson nu numai un film de privit, ci mai ales un film care-ti da de gandit.
