Părerea criticului
Filmul regizorului norvegian Magnus Martens, Haos de Crăciun (There’s Something In the Barn), are un subiect cu totul inedit: o familie de americani get-beget evadează din confortul cotidian, pentru a se stabili într-un orășel din Norvegia – cam cîți americani ați văzut să se stabilească în Norvegia?
Familia eroului principal, Lucas (Thownes Bunner), un pre-adolescent ce-și hrănește curiozitatea din internet, este tipică pentru orice film american low-cost: Bill (Martin Starr), tatăl său, exaltat și auto-motivat să se încînte de tot ce-i pare norvegian, în dorința încăpățînată de-a se adapta noului mediu; mama vitregă Carol (Amrita Acharia), , profesoară on-line de dezvoltare personală, adeptă a conceptului de „Happy Vision”, dar predispusă la depresie isterică; Nora (Zoe Winter-Hansen), fiica rebelă, căreia nu-i place nimic, din pricină că prietenii îi sînt departe și n-are semnal la telefon.
Toți patru alcătuiesc o promițătoare echipă ipocrit fericită, ce-și dă osteneala să facă față aparențelor, cu abundente exclamații de „wow!” (inclusiv un inoportun selfie cu un elan mascul) și cu joviale tentative de-a stabili punți de comunicare cu comunitatea locală.
Aceasta este la fel de grijuliu construită, desigur, tot din clișee; o adunătură de oameni ursuzi, tipici pentru mediul ostil din peninsula scandinavă, însă ai căror reprezentanți sînt, paradoxal, personaje secundare, tragic-simpatice și exuberante, mereu puse pe glume stupide și inadecvate: polițista comunală (Henriette Steenstrup), Raymond (Jeppe Beck Laursen), bețivul ce-și asumă rolul de Moș Crăciun, și Tor Age (Calle Hellevang Larsen), custodele unui muzeu cu specific local, cunoscut doar pentru lipsa de vizitatori.
Filmul pare să-și fi propus inițial să abordeze contactul dintre două tipuri de mentalități, eventual culturi diferite, presupus incompatibile - americanii intruși, îmbrăcați într-o veselie convențională, atoateștiutoare și sieși suficientă, în oglindă cu norvegienii băștinași, enigmatici (dar numai pînă cînd dau de băutură), precauți și îndărătnici în a-și proteja obiceiurile față de ingenua invazie a străinilor.
Astfel că, în bună măsură, Haos de Crăciun ar fi putut fi o parodie la puzderia de filmele americănești ce exploatează atmosfera festivă a sărbătorilor de iarnă, dacă realizatorii n-ar fi ținut morțiș să apese la blană pedala horror-grotescului: cei patru aventurieri americani sui-generis, sătui de aglomerația din Los Angeles ori Miami, se stabilesc într-un cătun norvegian, dar nu chiar în buricul tîrgului, ci în miezul pustietății, la ferma moștenită în urma decesului suspect al unui unchi cam dus cu pluta, cu care oricum nu aveau nici o legătură.
Fermă este un fel de-a spune (că așa-i în filme!) că acolo nu-s nici animale, nici plantații; nu este decît o magazie părăginită, în care își duce traiul, surpriză!, un barn elf (traducere aproximativă pentru hjognisse, adică un spiriduș de hambar), personaj ce apare frecvent în poveștile rurale scandinave și care are grijă de prosperitatea fermelor, dacă este tratat cu terci și i se respectă cele patru reguli sacre, pe care numai el le știe.
Inițial, tînărul Lucas mediază cu succes relația dintre familia sa și spiridușul de hambar (Kiran Shah), astfel că rubedenia îndepărtată a piticilor de grădină de pe la noi participă voluntar la ușurarea simțitoare a traiului din ferma părăsită, dă zăpada, sparge lemne, mănîncă fursecuri.
Toate merg spre un discutabil bine, pînă cînd tihna hambarului intră în conflict cu entuziasmul auto-integrator al capului de familie, care încalcă tocmai sfîntul cvadralog (sic!) al colocatarului din magazie. Dornic să recompună atmosfera festivă a Crăciunului din orfelinatele americane, Bill instalează în ogradă o banală discotecă, cu sunet și lumină. Apoi, pentru a-și atrage simpatia suspicioșilor localnici, în loc să facă un barbecue, ca la mama lui, în State, reușește să pună pe roate un chiolhan cu alcooluri legale și ilegale, fără ajutorul vreunei firme de catering, în ruina pe care-o preschimbă în timp record într-un rustic local de evenimente pentru bețivii aborigeni.
La toate le pune capac meniul indigest pe care Lucas i-l propune elfului în locul tradiționalului terci, declanșînd astfel iritarea pașnicului spiriduș, ce-și dă arama pe față, devenind un soi de Statu-Palmă-Barbă-Cot răzbunător; ba își mai cheamă și neamurile să participe la inevitabilul dezastru pe care-l pune la cale.
Ceea ce urmează justifică pe deplin traducerea românească a titlului, tocmai pentru că bătălia declanșată de spiridușii din toate hambarele județului nu este doar spectaculoasă, cu efecte pirotehnice, stridențe sonore și cafteală benignă, tipică pentru barurile din westernurile americănești, ci și contrariantă, cu sînge pe pereți (mă rog, pe zăpadă) și cu victime colaterale.
Așadar, figuranții elfi sînt sacrificați cu o generozitate demnă de-un film de acțiune al lui Sergiu Nicolaescu, dar decedează impresionant și polițista, ba chiar și Raymond, în exercițiul misiunii de Moș Crăciun, care – într-un acces de cochetărie scenografică – este străpuns de un țurțure ce-i intră prin gură și-i străpunge cerebelul (conform autopsiei), după care este spînzurat cu beteală asezonată cu leduri clipitoare.
La fel ca băștinașii, îndeobște iubitori de liniște, oastea elfilor lasă deoparte orice reținere cînd dau de alcool, punînd și dînșii de-o paranghelie death-metal, din care doar manelele lipsesc. De altfel, piticii norvegieni mai au și alte apucături ciudate: de pildă, urinează în zăpadă (probabil, în conformitate cu tradiția – iar noi ne plîngem că mai avem latrine în fundul curții); poate că un regizor cu oarece umor ne-ar fi arătat și ce-au desenat în zăpadă.
Coloana sonoră (aparține lui Lasse Enersen) este decupată din buna tradiție a anilor 60, cînd ori băteau tobele tare, că atacau indienii, ori intrau trompetele în delir, că porneau trupele sovietice la ofensivă, ceea ce intensifică intenționat atmosfera de horror care, altfel, lipsește. Dacă n-ar fi fost decesurile, poate că „haosul”, adică amestecătura bizară de tensiune cu burlesc, ar fi putut fi foarte bine înlocuit cu clasica bătaie cu frișcă din filmele mute.
De menționat că, în debandada haosului domestic, spectatorul are răgaz și pentru o binevenită reconciliere familială, între mama vitregă și fiica rebelă, din care trebuie să țină minte că, dacă respingi pe cineva, înseamnă, de fapt, că-l accepți!
Este necesară această mențiune, căci ea descifrează întreaga filosofie a filmului, ce este, în esență, un film didactic cap-coadă – scenariul aparține lui Aleksander Kirkwood Brown, ce l-a luat consultant pe canadianul Josh Epstein, probabil specialist în condițiile de trai din proximitatea cercului polar –, furnizîndu-ne cu fiecare secvență felurite informații folositoare în viața de zi cu zi.
Astfel, pe lîngă necesare informații referitoare la hjognisse (spiridușii de hambar), făpturi de care trebuie să ții seama dacă moștenești o magazie în Norvegia, mai ales că doar mormăie, adică vorbesc doar norvegiana veche, afli și cum se prepară adevăratul terci ca să poată fi numit porridge, adică cu scorțișoară și, nota bene, cu unt, dar și că tradiționalul pește împuțit „lutefisk” presupune mult patriotism local pentru a fi consumat.
De la bun început, spectatorul este avertizat că, dacă te încurci cu natura, ea se întoarce și te pleznește peste bot – nu s-a stabilit încă în ce măsură spiridușii fac parte din natură, dar, desigur, între bine și rău va persista mereu o ambiguitate provocatoare.
Totuși, prin accidentele dramatice ce pigmentează „haosul”, poți afla, practic, cît de priculoase șînt armele de foc și de ce nu trebuie lăsate la îndemîna piticilor. În schimb, nu cred că e tocmai potrivit să afle copiii cum se fabrică artizanal cocktailuri molotov din globuri din pomul de iarnă umplute cu rachiu, mai ales că efectele sînt similare cu ale bombelor incendiare.
Evident că totul e bine cînd se sfîrșește cu bine, căci spiridușul hambarului revine abrupt la sentimente creștinești și potolește beligeranța pe care tot el a provocat-o și, drept recompensă, își găsește găzduire în muzeul piticilor de grădină, un soi de rezervație pentru băștinașii amerindieni, sau, mai aproape de noi, cam la fel cum țăranii mai în vîrstă, cînd n-or mai putea locui în cătunele abandonate, vor fi mutați, probabil, la Muzeul Satului.
Ca să fie haosul complet, că tot vorbeam de filosofia filmului, finalul este construit pe-o parodie a contribuției norvegienilor la negocierea tratatului de la Oslo, dintre Israel și palestinieni: pe lîngă că-i insistentă, parodia devine cinică în contextul actual. Evident, nu-mi închipui că deznodămîntul a fost adăugat după tragicele evenimente din octombrie trecut, dar parcă producătorii s-au cam grăbit cu lansarea filmului.
Ar putea fi luată doar ca o nefericită gafă, dacă n-ar fi subliniată de scena finală, în care Lucas, cu ingenuitate, îi atrage atenția lui taică-su: „Bine, dar au murit oameni, tată!” (desigur, el se referea la Raymond și la polițistă, că doar nu la elfi, despre care se știe că nu-s oameni), la care Bill răspunde, cu înțelepciune: „Da, dar uită-te la noi: sîntem bine.”
În concluzie, dacă sînteți amatori de filme horror, nu vi-l recomand – vă sabotează sever consumul de adrenalină. Dacă vă simțiți bine cu Singur acasă și altele de gen, vă recomand totuși prudență – riscați să vă obtureze sfînta lumină a sărbătorilor de oricînd. În fine, dacă mizați pe-o comedie spumoasă, abandonați orice speranță la intrarea în cinematograf – filmul acesta nu este pentru idealiști.
Din precauție, ar mai fi de adăugat la sfîrșitul filmului și un disclaimer: în timpul filmărilor, nici un pitic n-a fost rănit, abuzat sau asasinat cu sînge rece – toți au dispărut din motive naturale, adică din indiferență.
Familia eroului principal, Lucas (Thownes Bunner), un pre-adolescent ce-și hrănește curiozitatea din internet, este tipică pentru orice film american low-cost: Bill (Martin Starr), tatăl său, exaltat și auto-motivat să se încînte de tot ce-i pare norvegian, în dorința încăpățînată de-a se adapta noului mediu; mama vitregă Carol (Amrita Acharia), , profesoară on-line de dezvoltare personală, adeptă a conceptului de „Happy Vision”, dar predispusă la depresie isterică; Nora (Zoe Winter-Hansen), fiica rebelă, căreia nu-i place nimic, din pricină că prietenii îi sînt departe și n-are semnal la telefon.
Toți patru alcătuiesc o promițătoare echipă ipocrit fericită, ce-și dă osteneala să facă față aparențelor, cu abundente exclamații de „wow!” (inclusiv un inoportun selfie cu un elan mascul) și cu joviale tentative de-a stabili punți de comunicare cu comunitatea locală.
Aceasta este la fel de grijuliu construită, desigur, tot din clișee; o adunătură de oameni ursuzi, tipici pentru mediul ostil din peninsula scandinavă, însă ai căror reprezentanți sînt, paradoxal, personaje secundare, tragic-simpatice și exuberante, mereu puse pe glume stupide și inadecvate: polițista comunală (Henriette Steenstrup), Raymond (Jeppe Beck Laursen), bețivul ce-și asumă rolul de Moș Crăciun, și Tor Age (Calle Hellevang Larsen), custodele unui muzeu cu specific local, cunoscut doar pentru lipsa de vizitatori.
Filmul pare să-și fi propus inițial să abordeze contactul dintre două tipuri de mentalități, eventual culturi diferite, presupus incompatibile - americanii intruși, îmbrăcați într-o veselie convențională, atoateștiutoare și sieși suficientă, în oglindă cu norvegienii băștinași, enigmatici (dar numai pînă cînd dau de băutură), precauți și îndărătnici în a-și proteja obiceiurile față de ingenua invazie a străinilor.
Astfel că, în bună măsură, Haos de Crăciun ar fi putut fi o parodie la puzderia de filmele americănești ce exploatează atmosfera festivă a sărbătorilor de iarnă, dacă realizatorii n-ar fi ținut morțiș să apese la blană pedala horror-grotescului: cei patru aventurieri americani sui-generis, sătui de aglomerația din Los Angeles ori Miami, se stabilesc într-un cătun norvegian, dar nu chiar în buricul tîrgului, ci în miezul pustietății, la ferma moștenită în urma decesului suspect al unui unchi cam dus cu pluta, cu care oricum nu aveau nici o legătură.
Fermă este un fel de-a spune (că așa-i în filme!) că acolo nu-s nici animale, nici plantații; nu este decît o magazie părăginită, în care își duce traiul, surpriză!, un barn elf (traducere aproximativă pentru hjognisse, adică un spiriduș de hambar), personaj ce apare frecvent în poveștile rurale scandinave și care are grijă de prosperitatea fermelor, dacă este tratat cu terci și i se respectă cele patru reguli sacre, pe care numai el le știe.
Inițial, tînărul Lucas mediază cu succes relația dintre familia sa și spiridușul de hambar (Kiran Shah), astfel că rubedenia îndepărtată a piticilor de grădină de pe la noi participă voluntar la ușurarea simțitoare a traiului din ferma părăsită, dă zăpada, sparge lemne, mănîncă fursecuri.
Toate merg spre un discutabil bine, pînă cînd tihna hambarului intră în conflict cu entuziasmul auto-integrator al capului de familie, care încalcă tocmai sfîntul cvadralog (sic!) al colocatarului din magazie. Dornic să recompună atmosfera festivă a Crăciunului din orfelinatele americane, Bill instalează în ogradă o banală discotecă, cu sunet și lumină. Apoi, pentru a-și atrage simpatia suspicioșilor localnici, în loc să facă un barbecue, ca la mama lui, în State, reușește să pună pe roate un chiolhan cu alcooluri legale și ilegale, fără ajutorul vreunei firme de catering, în ruina pe care-o preschimbă în timp record într-un rustic local de evenimente pentru bețivii aborigeni.
La toate le pune capac meniul indigest pe care Lucas i-l propune elfului în locul tradiționalului terci, declanșînd astfel iritarea pașnicului spiriduș, ce-și dă arama pe față, devenind un soi de Statu-Palmă-Barbă-Cot răzbunător; ba își mai cheamă și neamurile să participe la inevitabilul dezastru pe care-l pune la cale.
Ceea ce urmează justifică pe deplin traducerea românească a titlului, tocmai pentru că bătălia declanșată de spiridușii din toate hambarele județului nu este doar spectaculoasă, cu efecte pirotehnice, stridențe sonore și cafteală benignă, tipică pentru barurile din westernurile americănești, ci și contrariantă, cu sînge pe pereți (mă rog, pe zăpadă) și cu victime colaterale.
Așadar, figuranții elfi sînt sacrificați cu o generozitate demnă de-un film de acțiune al lui Sergiu Nicolaescu, dar decedează impresionant și polițista, ba chiar și Raymond, în exercițiul misiunii de Moș Crăciun, care – într-un acces de cochetărie scenografică – este străpuns de un țurțure ce-i intră prin gură și-i străpunge cerebelul (conform autopsiei), după care este spînzurat cu beteală asezonată cu leduri clipitoare.
La fel ca băștinașii, îndeobște iubitori de liniște, oastea elfilor lasă deoparte orice reținere cînd dau de alcool, punînd și dînșii de-o paranghelie death-metal, din care doar manelele lipsesc. De altfel, piticii norvegieni mai au și alte apucături ciudate: de pildă, urinează în zăpadă (probabil, în conformitate cu tradiția – iar noi ne plîngem că mai avem latrine în fundul curții); poate că un regizor cu oarece umor ne-ar fi arătat și ce-au desenat în zăpadă.
Coloana sonoră (aparține lui Lasse Enersen) este decupată din buna tradiție a anilor 60, cînd ori băteau tobele tare, că atacau indienii, ori intrau trompetele în delir, că porneau trupele sovietice la ofensivă, ceea ce intensifică intenționat atmosfera de horror care, altfel, lipsește. Dacă n-ar fi fost decesurile, poate că „haosul”, adică amestecătura bizară de tensiune cu burlesc, ar fi putut fi foarte bine înlocuit cu clasica bătaie cu frișcă din filmele mute.
De menționat că, în debandada haosului domestic, spectatorul are răgaz și pentru o binevenită reconciliere familială, între mama vitregă și fiica rebelă, din care trebuie să țină minte că, dacă respingi pe cineva, înseamnă, de fapt, că-l accepți!
Este necesară această mențiune, căci ea descifrează întreaga filosofie a filmului, ce este, în esență, un film didactic cap-coadă – scenariul aparține lui Aleksander Kirkwood Brown, ce l-a luat consultant pe canadianul Josh Epstein, probabil specialist în condițiile de trai din proximitatea cercului polar –, furnizîndu-ne cu fiecare secvență felurite informații folositoare în viața de zi cu zi.
Astfel, pe lîngă necesare informații referitoare la hjognisse (spiridușii de hambar), făpturi de care trebuie să ții seama dacă moștenești o magazie în Norvegia, mai ales că doar mormăie, adică vorbesc doar norvegiana veche, afli și cum se prepară adevăratul terci ca să poată fi numit porridge, adică cu scorțișoară și, nota bene, cu unt, dar și că tradiționalul pește împuțit „lutefisk” presupune mult patriotism local pentru a fi consumat.
De la bun început, spectatorul este avertizat că, dacă te încurci cu natura, ea se întoarce și te pleznește peste bot – nu s-a stabilit încă în ce măsură spiridușii fac parte din natură, dar, desigur, între bine și rău va persista mereu o ambiguitate provocatoare.
Totuși, prin accidentele dramatice ce pigmentează „haosul”, poți afla, practic, cît de priculoase șînt armele de foc și de ce nu trebuie lăsate la îndemîna piticilor. În schimb, nu cred că e tocmai potrivit să afle copiii cum se fabrică artizanal cocktailuri molotov din globuri din pomul de iarnă umplute cu rachiu, mai ales că efectele sînt similare cu ale bombelor incendiare.
Evident că totul e bine cînd se sfîrșește cu bine, căci spiridușul hambarului revine abrupt la sentimente creștinești și potolește beligeranța pe care tot el a provocat-o și, drept recompensă, își găsește găzduire în muzeul piticilor de grădină, un soi de rezervație pentru băștinașii amerindieni, sau, mai aproape de noi, cam la fel cum țăranii mai în vîrstă, cînd n-or mai putea locui în cătunele abandonate, vor fi mutați, probabil, la Muzeul Satului.
Ca să fie haosul complet, că tot vorbeam de filosofia filmului, finalul este construit pe-o parodie a contribuției norvegienilor la negocierea tratatului de la Oslo, dintre Israel și palestinieni: pe lîngă că-i insistentă, parodia devine cinică în contextul actual. Evident, nu-mi închipui că deznodămîntul a fost adăugat după tragicele evenimente din octombrie trecut, dar parcă producătorii s-au cam grăbit cu lansarea filmului.
Ar putea fi luată doar ca o nefericită gafă, dacă n-ar fi subliniată de scena finală, în care Lucas, cu ingenuitate, îi atrage atenția lui taică-su: „Bine, dar au murit oameni, tată!” (desigur, el se referea la Raymond și la polițistă, că doar nu la elfi, despre care se știe că nu-s oameni), la care Bill răspunde, cu înțelepciune: „Da, dar uită-te la noi: sîntem bine.”
În concluzie, dacă sînteți amatori de filme horror, nu vi-l recomand – vă sabotează sever consumul de adrenalină. Dacă vă simțiți bine cu Singur acasă și altele de gen, vă recomand totuși prudență – riscați să vă obtureze sfînta lumină a sărbătorilor de oricînd. În fine, dacă mizați pe-o comedie spumoasă, abandonați orice speranță la intrarea în cinematograf – filmul acesta nu este pentru idealiști.
Din precauție, ar mai fi de adăugat la sfîrșitul filmului și un disclaimer: în timpul filmărilor, nici un pitic n-a fost rănit, abuzat sau asasinat cu sînge rece – toți au dispărut din motive naturale, adică din indiferență.
