Părerea criticului
"This Must Be the Place" - Regal
Aplauze la ecran... închis
Aşa numitul "Rocker hit: Ochi pentru ochi" (mai rar o traducere atât de ineptă, vulgarizând înseşi sensurile centrale ale filmului) reprezintă un contact relevant între universul cinematografic american şi multipremiatul Paolo Sorrentino - "L'uomo in piu" (Panglica de Argint, 2002), "Le conseguenze dell'amore" (David di Donatello, 2005), "L'amico di famiglia" (Gold Hugo, 2006), "La partita lenta" (Premiul Publicului, Raindance, 2009), sau "Il divo: La spettacolare vita di Giulio Andreotti" (Panglica de Argint, 2009) - ca să menţionăm numai câteva distincţii, alături de care se mai înscriu şi nominalizări la Palme d'or. La rândul lui, "This Must Be the Place" a câştigat, în 2012, un David di Donatello, un Pegas de Aur, o Panglică de Argint, şi un Premiu al Juriului Ecumenic la Cannes (plus, de asemenea, nominalizarea la Palme d'or). Dincolo de toate aceste antecedente, însă, este de ajuns să vedem filmul actual aşa cum e (ba chiar, de preferinţă, fără a şti nimic despre el înainte - apropo de spoilerele de natură estetică, descrise mai jos), pentru a înţelege că ne confruntăm cu adevărata artă cinematografică.
Deşi nu e nici policier, nici thriller, nici film de acţiune, de gen sau de consum de orice fel, ci o operă eminamente de conţinut şi stil, "This Must Be the Place" (2011) deschide căi spre un format de analiză în care s-ar putea pune problema spinoasă a spoilerelor (cum ar spune Geo Dumitrescu - rings a bell? Nope. Okay). Nu e vorba aici de spoilerele propriu-zise, proprii categoriilor enumerate mai sus - pe care m-am străduit să le evit analizând "Side Effects" (2013 - Steven Soderbergh), un psiho-policier jalonat la tot pasul de surprize şi întorsături semnificative (halal efort, când imediat după aceea a apărut o cronicuţă ce servea pe tavă tocmai spoilerul central, pretextând că "scrie şi-n synopsis") - şi nici de aşa-zisele "spoilere flagrante", adică non-spoilerele pretins identificate în alte analize, ducând la mutilarea acestora, ca în cazul filmelor "Hansel and Gretel Witch Hunters" (2013 - Tommy Wirkola) şi "Mama" (2013 - Andrés Muschietti), unde menţionasem unele incidente din prolog sau de pe la mijlocul filmului a căror dezvăluire nu afecta cu nimic buna urmărire a acţiunii. Aici avem de-a face cu cel mai semnificativ tip de spoilere - cel estetic. Pentru că "This Must Be the Place" este un film care te surprinde de la început până la sfârşit, ba chiar şi de la un cadru la altul, atât în planul desfăşurării acţiunii propriu-zise (care oricum ocupă un loc mai mult decât secundar), cât şi, mai ales, la nivel artistic.
Ca repere strict necesare, e de ajuns să spunem că totul porneşte de la un fost star pop trecut de jumătatea vieţii, care printr-un surprinzător concurs de împrejurări îşi descoperă adevărata menire. Deşi aparent static, filmul captivează spectatorul de la primul cadru şi nu-l mai slăbeşte o clipă - în primul rând, datorită regiei şi interpretării, dar fără a uita nici că scenariul, scris de Paolo Sorrentino în colaborare cu Umberto Contarello, e extrem de dens şi dinamic, în ciuda faptului că, aşa cum arătam mai sus, acţiunea constituie doar un pretext şi e foarte puţin dinamică. De fapt, avem de-a face cu povestea unor stări şi sentimente, depănată subtil însă extrem de dramatic, printr-o succesiune de reacţii, expresii faciale şi replici pe cât de economice, pe atât de paradoxale. Totul gravitează în jurul protagonistului, "Cheyenne", în care Sean Penn oferă unul dintre cele mai şocante roluri ale carierei sale. Ascuns mereu sub masca încremenită a unui machiaj efeminat-macabru, gros şi strident, actorul foloseşte o paletă inepuizabilă de tresăriri fizionomice discrete, intonaţii fine şi mijloace de body-language, în cheie tragi-comică, mereu la graniţa dintre sensibil şi grotesc. Nimic nu e amuzant în destinul lui - dar smulge la tot pasul hohote de râs amar. Semnificativ este şi că, treptat, imobilitatea personajului se animă, dezvăluindu-i permanent noi resurse - pentru a culmina cu apariţia finală, debarasat de farduri spre a-şi arăta adevărata umanitate, până atunci doar intuită şi sugerată gradual.
Evoluează în jurul său Frances McDormand, polivalentă cu discreţie în Judy, Kerry Condon, ca nevrotic-empatica Rachel, şi mai ales Judd Hirsch, compunând eficient, din doar câteva tuşe, portretul vânătorului de nazişti Mordecai Milder - remarcabil prin poziţia obiectivă asupra politicii holocaustice, demascată aici ca ajunsă de mult dincolo de scopurile morale, justiţiare sau fie şi doar răzbunătoare, pentru a se orienta spre interese materiale şi de showbiz (relevantă în acest sens scurta sa confruntare cu Cheyenne din punctul nodal median al filmului). Nu întâmplător, eroul, după ce se înarmează cu un ditamai Colt-ul capabil să ucidă un om cu precizie de la şaptezeci şi şase de metri distanţă, sfârşeşte prin a opta pentru o reglare de conturi morală - la care contribuie şi personajul lui Aloise Lange, admirabil construit de Heinz Lieven în acele trei cadre succesive, compuse similar, ale dezvăluirilor finale (cărora le urmează sfâşietoarea imagine a bătrânului gol pe zăpadă - o umilinţă reflectând-o în oglindă pe cea căreia-i fusese supus cândva tatăl lui Cheyene). Mulţi alţi interpreţi, la fel de inspirat aleşi şi conduşi, completează distribuţia.
Dincolo de consistenţa epică a scenariului, regia lui Sorrentino imprimă filmului un pas alert, anihilând lentoarea narativă şi a mobilităţii actorilor, printr-o imaginaţie nestăvilită a încadraturilor - cu atât mai eficace, cu cât este elaborată fără ostentaţie şi fără gratuităţi. De la compoziţiile cu Sean Penn în peisaj (casnic, urban sau natural), şi până la prim-planurile, grosplanurile şi detaliile insolite, jocurile cromatice şi cele de iluminare, fiecare imagine în sine cucereşte şi încarcă spectatorul, pentru ca ansamblul lor să alcătuiască un crescendo te tensiune, sensuri şi emoţii - mărturisesc că au existat cazuri când, uitând pentru câte un moment că mă aflam într-o sală de cinema, nu la teatru, simţeam imboldul de a aplauda la "ecran deschis" (sau, mai bine zis, "închis", fiind o vizionare internă, de presă, fără ca nimeni dintre realizatori să fie de faţă), în special, desigur, după câteva dintre scurtele dar substanţialele monologuri ale lui Sean Penn.
Principala performanţă a lui Paolo Sorrentino se bazează pe polaritatea echilibrată dintre scopuri şi mijloace. "This Must Be the Place" abordează teme majore (destin, demnitate, umanitate), sugerându-le pe calea unor stări umane fireşti (iubire, prietenie, devotament, deznădejde, speranţă), pe care le exprimă prin situaţii originale, comportamente inedite, accente de umor veritabil şi o desăvârşită plastică a imaginii - director de fotografie: Luca Bigazzi. Cum comenta şi Maia Morgenstern, într-o scurtă discuţie imediat ulterioară proiecţiei, nimic nu e gratuit - totul, oricât de aparte, îşi găseşte motivaţia deplină. Semnificativă este şi concluzia atinsă tot în aceaşi conversaţie, împreună cu Irina Margareta Nistor: este neapărat un film de revăzut - atât datorită neîntreruptei sale serii de surprize, care într-o primă fază distrag inevitabil atenţia de la multe lucruri cu adevărat importante, cât şi pentru că abia după ce ne-am lămurit despre ce e vorba-n propoziţie putem începe cu adevărat să-i explorăm întreaga bogăţie de sensuri.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
7 martie, 2013, 17:50-19:23
Bucureşti, România
Aplauze la ecran... închis
Aşa numitul "Rocker hit: Ochi pentru ochi" (mai rar o traducere atât de ineptă, vulgarizând înseşi sensurile centrale ale filmului) reprezintă un contact relevant între universul cinematografic american şi multipremiatul Paolo Sorrentino - "L'uomo in piu" (Panglica de Argint, 2002), "Le conseguenze dell'amore" (David di Donatello, 2005), "L'amico di famiglia" (Gold Hugo, 2006), "La partita lenta" (Premiul Publicului, Raindance, 2009), sau "Il divo: La spettacolare vita di Giulio Andreotti" (Panglica de Argint, 2009) - ca să menţionăm numai câteva distincţii, alături de care se mai înscriu şi nominalizări la Palme d'or. La rândul lui, "This Must Be the Place" a câştigat, în 2012, un David di Donatello, un Pegas de Aur, o Panglică de Argint, şi un Premiu al Juriului Ecumenic la Cannes (plus, de asemenea, nominalizarea la Palme d'or). Dincolo de toate aceste antecedente, însă, este de ajuns să vedem filmul actual aşa cum e (ba chiar, de preferinţă, fără a şti nimic despre el înainte - apropo de spoilerele de natură estetică, descrise mai jos), pentru a înţelege că ne confruntăm cu adevărata artă cinematografică.
Deşi nu e nici policier, nici thriller, nici film de acţiune, de gen sau de consum de orice fel, ci o operă eminamente de conţinut şi stil, "This Must Be the Place" (2011) deschide căi spre un format de analiză în care s-ar putea pune problema spinoasă a spoilerelor (cum ar spune Geo Dumitrescu - rings a bell? Nope. Okay). Nu e vorba aici de spoilerele propriu-zise, proprii categoriilor enumerate mai sus - pe care m-am străduit să le evit analizând "Side Effects" (2013 - Steven Soderbergh), un psiho-policier jalonat la tot pasul de surprize şi întorsături semnificative (halal efort, când imediat după aceea a apărut o cronicuţă ce servea pe tavă tocmai spoilerul central, pretextând că "scrie şi-n synopsis") - şi nici de aşa-zisele "spoilere flagrante", adică non-spoilerele pretins identificate în alte analize, ducând la mutilarea acestora, ca în cazul filmelor "Hansel and Gretel Witch Hunters" (2013 - Tommy Wirkola) şi "Mama" (2013 - Andrés Muschietti), unde menţionasem unele incidente din prolog sau de pe la mijlocul filmului a căror dezvăluire nu afecta cu nimic buna urmărire a acţiunii. Aici avem de-a face cu cel mai semnificativ tip de spoilere - cel estetic. Pentru că "This Must Be the Place" este un film care te surprinde de la început până la sfârşit, ba chiar şi de la un cadru la altul, atât în planul desfăşurării acţiunii propriu-zise (care oricum ocupă un loc mai mult decât secundar), cât şi, mai ales, la nivel artistic.
Ca repere strict necesare, e de ajuns să spunem că totul porneşte de la un fost star pop trecut de jumătatea vieţii, care printr-un surprinzător concurs de împrejurări îşi descoperă adevărata menire. Deşi aparent static, filmul captivează spectatorul de la primul cadru şi nu-l mai slăbeşte o clipă - în primul rând, datorită regiei şi interpretării, dar fără a uita nici că scenariul, scris de Paolo Sorrentino în colaborare cu Umberto Contarello, e extrem de dens şi dinamic, în ciuda faptului că, aşa cum arătam mai sus, acţiunea constituie doar un pretext şi e foarte puţin dinamică. De fapt, avem de-a face cu povestea unor stări şi sentimente, depănată subtil însă extrem de dramatic, printr-o succesiune de reacţii, expresii faciale şi replici pe cât de economice, pe atât de paradoxale. Totul gravitează în jurul protagonistului, "Cheyenne", în care Sean Penn oferă unul dintre cele mai şocante roluri ale carierei sale. Ascuns mereu sub masca încremenită a unui machiaj efeminat-macabru, gros şi strident, actorul foloseşte o paletă inepuizabilă de tresăriri fizionomice discrete, intonaţii fine şi mijloace de body-language, în cheie tragi-comică, mereu la graniţa dintre sensibil şi grotesc. Nimic nu e amuzant în destinul lui - dar smulge la tot pasul hohote de râs amar. Semnificativ este şi că, treptat, imobilitatea personajului se animă, dezvăluindu-i permanent noi resurse - pentru a culmina cu apariţia finală, debarasat de farduri spre a-şi arăta adevărata umanitate, până atunci doar intuită şi sugerată gradual.
Evoluează în jurul său Frances McDormand, polivalentă cu discreţie în Judy, Kerry Condon, ca nevrotic-empatica Rachel, şi mai ales Judd Hirsch, compunând eficient, din doar câteva tuşe, portretul vânătorului de nazişti Mordecai Milder - remarcabil prin poziţia obiectivă asupra politicii holocaustice, demascată aici ca ajunsă de mult dincolo de scopurile morale, justiţiare sau fie şi doar răzbunătoare, pentru a se orienta spre interese materiale şi de showbiz (relevantă în acest sens scurta sa confruntare cu Cheyenne din punctul nodal median al filmului). Nu întâmplător, eroul, după ce se înarmează cu un ditamai Colt-ul capabil să ucidă un om cu precizie de la şaptezeci şi şase de metri distanţă, sfârşeşte prin a opta pentru o reglare de conturi morală - la care contribuie şi personajul lui Aloise Lange, admirabil construit de Heinz Lieven în acele trei cadre succesive, compuse similar, ale dezvăluirilor finale (cărora le urmează sfâşietoarea imagine a bătrânului gol pe zăpadă - o umilinţă reflectând-o în oglindă pe cea căreia-i fusese supus cândva tatăl lui Cheyene). Mulţi alţi interpreţi, la fel de inspirat aleşi şi conduşi, completează distribuţia.
Dincolo de consistenţa epică a scenariului, regia lui Sorrentino imprimă filmului un pas alert, anihilând lentoarea narativă şi a mobilităţii actorilor, printr-o imaginaţie nestăvilită a încadraturilor - cu atât mai eficace, cu cât este elaborată fără ostentaţie şi fără gratuităţi. De la compoziţiile cu Sean Penn în peisaj (casnic, urban sau natural), şi până la prim-planurile, grosplanurile şi detaliile insolite, jocurile cromatice şi cele de iluminare, fiecare imagine în sine cucereşte şi încarcă spectatorul, pentru ca ansamblul lor să alcătuiască un crescendo te tensiune, sensuri şi emoţii - mărturisesc că au existat cazuri când, uitând pentru câte un moment că mă aflam într-o sală de cinema, nu la teatru, simţeam imboldul de a aplauda la "ecran deschis" (sau, mai bine zis, "închis", fiind o vizionare internă, de presă, fără ca nimeni dintre realizatori să fie de faţă), în special, desigur, după câteva dintre scurtele dar substanţialele monologuri ale lui Sean Penn.
Principala performanţă a lui Paolo Sorrentino se bazează pe polaritatea echilibrată dintre scopuri şi mijloace. "This Must Be the Place" abordează teme majore (destin, demnitate, umanitate), sugerându-le pe calea unor stări umane fireşti (iubire, prietenie, devotament, deznădejde, speranţă), pe care le exprimă prin situaţii originale, comportamente inedite, accente de umor veritabil şi o desăvârşită plastică a imaginii - director de fotografie: Luca Bigazzi. Cum comenta şi Maia Morgenstern, într-o scurtă discuţie imediat ulterioară proiecţiei, nimic nu e gratuit - totul, oricât de aparte, îşi găseşte motivaţia deplină. Semnificativă este şi concluzia atinsă tot în aceaşi conversaţie, împreună cu Irina Margareta Nistor: este neapărat un film de revăzut - atât datorită neîntreruptei sale serii de surprize, care într-o primă fază distrag inevitabil atenţia de la multe lucruri cu adevărat importante, cât şi pentru că abia după ce ne-am lămurit despre ce e vorba-n propoziţie putem începe cu adevărat să-i explorăm întreaga bogăţie de sensuri.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
7 martie, 2013, 17:50-19:23
Bucureşti, România
