Părerea criticului
Într-un interviu acordat publicaţiei Films în Frame, regizorul Andrei Tănase spunea: "îmi place când drama e dezumflată prin derizoriu". Regizorul reuşeşte să descrie perfect, în doar o propoziţie, o esenţă vitală a debutului său în lungmetraj, Tigru, film prezent din această săptămână în programul cinematografelor. Inspirat dintr-o ştire de fapt divers de acum câţiva ani, despre evadarea unui tigru dintr-o grădină zoologică de provincie, Tigru este unul dintre cele mai fireşti filme româneşti pe care o să le vezi anul acesta la cinema: practic nu există niciun atom artificial în ADN-ul său, lucru care se poate spune despre extrem de puţine producţii locale.
Cătălina Moga (am paria pe ea pentru un Gopo la anul) este Vera, veterinar la o grădină zoologică de provincie. În prima scenă o vedem salvând-o pe Rihanna, o tigroaică ţinută captivă în piscina vilei sale de un interlop (nimeni altul decât Alex Velea) local. Într-o singură secvenţă, vedem în Vera atât pasiunea pentru bunăstarea unui animal, cât şi curajul de a înfrunta un bărbat presupus periculos, iar asta face spectatorul să concluzioneze admirativ: "she's something else". Mai târziu în aceeaşi zi, Vera îşi surprinde soţul, pe Toma (Paul Ipate), făcând sex cu o altă femeie. Debusolată de ce a văzut, eroina se retrage în spaţiul unde se simte în siguranţă, grădina zoologică, dar face o greşeală ce devine motorul poveştii: uită să încuie cuşca Rihannei, iar aceasta evadează, aventurându-se în cartierele de case din jurul grădinii zoologice.
Suntem obişnuiţi să vedem la cinema poveşti exemplare, dar nimic nu e exemplar în Tigru, ceea ce face filmul încă şi mai ataşant şi captivant. Desigur, filmul este prima producţie autohtonă în care un tigru în carne şi oase se mişcă liber în cadru (pentru acest aspect, compania de producţie a apelat la poate cel mai cunoscut dresor de feline mari din lume, Thierry Le Portier, care a făcut posibile filme precum Gladiator şi Life of Pi), dar acel tigru (şi mai ales destinul său) este mai degrabă o metaforă pentru fascinaţia, poate chiar obsesia, pe care o avem pentru un viitor luminos şi, mai ales, pentru modul cum viaţa reuşeşte să ni-l refuze, forţându-ne să ne mulţumim cu frânturi din el.
Vera este fără îndoială unul dintre cele mai luminoase şi ataşante personaje feminine văzute în ultimul deceniu la cinema. E adevărat, cinema-ul românesc privilegiază insistent protagoniştii bărbaţi, şi am experimentat asta pe propria piele, la două sesiuni de jurizare pentru premiile Gopo, când a fost foarte uşor de găsit cinci actori de nominalizat la categoria Cel mai bun actor în rol principal şi aproape imposibil de făcut acelaşi lucru la categoria feminină (într-un an, din lipsă de opţiuni, această categorie nici măcar nu a existat). Aici Tigru vine cu o reparaţie insuficientă, dar necesară: Vera are o dârzenie tăcută, de femeie a cărei perspectivă asupra vieţii este permanent ştirbită, influenţată, coruptă de bărbaţii din jurul ei, dar care îşi vede de drum, în stil "zi ca el şi fă ca tine".
Dacă vrei, Vera este echivalentul românesc, ficţional, al soţiei lui Mahatma Gandhi, Kasturba, despre care se spune că i-a inspirat acestuia campaniile de nesupunere civică şi nonviolenţă care au schimbat societatea indiană o dată pentru totdeauna. Pe scurt, se spune că reacţia Kasturbei, atunci când Gandhi îi ieşea din voie, era să nu-şi mai îndeplinească îndatoririle de soţie, forţându-şi treptat partenerul să accepte că tot ceea ce se întâmplă în gospodărie trebuie hotărât de ea. Uimit de eficienţa acestei metode, Gandhi va ridica nesupunerea nonviolentă la rang de protest naţional, devenind forţa ce a contribuit la independenţa Indiei de sub jugul britanic.
Cătălina Moga (am paria pe ea pentru un Gopo la anul) este Vera, veterinar la o grădină zoologică de provincie. În prima scenă o vedem salvând-o pe Rihanna, o tigroaică ţinută captivă în piscina vilei sale de un interlop (nimeni altul decât Alex Velea) local. Într-o singură secvenţă, vedem în Vera atât pasiunea pentru bunăstarea unui animal, cât şi curajul de a înfrunta un bărbat presupus periculos, iar asta face spectatorul să concluzioneze admirativ: "she's something else". Mai târziu în aceeaşi zi, Vera îşi surprinde soţul, pe Toma (Paul Ipate), făcând sex cu o altă femeie. Debusolată de ce a văzut, eroina se retrage în spaţiul unde se simte în siguranţă, grădina zoologică, dar face o greşeală ce devine motorul poveştii: uită să încuie cuşca Rihannei, iar aceasta evadează, aventurându-se în cartierele de case din jurul grădinii zoologice.
Suntem obişnuiţi să vedem la cinema poveşti exemplare, dar nimic nu e exemplar în Tigru, ceea ce face filmul încă şi mai ataşant şi captivant. Desigur, filmul este prima producţie autohtonă în care un tigru în carne şi oase se mişcă liber în cadru (pentru acest aspect, compania de producţie a apelat la poate cel mai cunoscut dresor de feline mari din lume, Thierry Le Portier, care a făcut posibile filme precum Gladiator şi Life of Pi), dar acel tigru (şi mai ales destinul său) este mai degrabă o metaforă pentru fascinaţia, poate chiar obsesia, pe care o avem pentru un viitor luminos şi, mai ales, pentru modul cum viaţa reuşeşte să ni-l refuze, forţându-ne să ne mulţumim cu frânturi din el.
Vera este fără îndoială unul dintre cele mai luminoase şi ataşante personaje feminine văzute în ultimul deceniu la cinema. E adevărat, cinema-ul românesc privilegiază insistent protagoniştii bărbaţi, şi am experimentat asta pe propria piele, la două sesiuni de jurizare pentru premiile Gopo, când a fost foarte uşor de găsit cinci actori de nominalizat la categoria Cel mai bun actor în rol principal şi aproape imposibil de făcut acelaşi lucru la categoria feminină (într-un an, din lipsă de opţiuni, această categorie nici măcar nu a existat). Aici Tigru vine cu o reparaţie insuficientă, dar necesară: Vera are o dârzenie tăcută, de femeie a cărei perspectivă asupra vieţii este permanent ştirbită, influenţată, coruptă de bărbaţii din jurul ei, dar care îşi vede de drum, în stil "zi ca el şi fă ca tine".
Dacă vrei, Vera este echivalentul românesc, ficţional, al soţiei lui Mahatma Gandhi, Kasturba, despre care se spune că i-a inspirat acestuia campaniile de nesupunere civică şi nonviolenţă care au schimbat societatea indiană o dată pentru totdeauna. Pe scurt, se spune că reacţia Kasturbei, atunci când Gandhi îi ieşea din voie, era să nu-şi mai îndeplinească îndatoririle de soţie, forţându-şi treptat partenerul să accepte că tot ceea ce se întâmplă în gospodărie trebuie hotărât de ea. Uimit de eficienţa acestei metode, Gandhi va ridica nesupunerea nonviolentă la rang de protest naţional, devenind forţa ce a contribuit la independenţa Indiei de sub jugul britanic.
