Tilva Ros (2010) - film slab cu skateri sarbi intr-un oras super-provincial, s-a straduit prea tare sa copieze un anumit gen hollywood - indiot / de nisa. am avut asteptari prea mari dupa "O lume alba, alba".
Pitbull
pe 23 Iunie 2011 16:49
"Tilva Ros" - Pe firul premiilor
Bor, oraş de film...?
Răsplătit cu Premiul F.I.P.R.E.S.C.I., 2001, luna trecută la T.I.F.F., precum şi cu încă unsprezece premii - două la Sarajevo, două la Belfort, două la Estoril, două la Catrindală... ăsta, la Moscova, unul la şcoala de fete... Sau, în fine, dacă tot sunt atâtea, s-o luăm mai bine pe firul premiilor.
La festivalul 2 în 1 (Moscova), la Festivalul Internaţional de Film de la Sarajevo, la Noordelijk, Olanda, la Estoril, Portugalia, precum şi la Belfort, Franţa - de cinci ori, aşadar "Tilva Ros" a luat premiul pentru cel mai bun film. Desigur, nefiind la curent cu componenţa şi valoarea lotului competiţional, mi-e imposibil să mă pronunţ asupra adecvării superlativului "cel mai", şi mă văd nevoit să discut numai calitatea de "bun" cuprinsă în distincţia penta-decernată.
Un film bun porneşte, obligatoriu, de la un scenariu bun. S-au văzut destule cazuri când regia ineptă a compromis un script excelent, dar niciodată n-a existat vreun text prost pe care să-l salveze o realizare de geniu - altfel decât modificându-l substanţial în bine, ceea ce e cu totul altceva. Iar la baza oricărui scenariu stă o poveste - care, în cazul de faţă, a şi fost premiată, tot la Moscova. Într-adevăr, întâmplările din care şi-a însăilat Nikola Lezaic scenariul n-ar fi lipsite de anumite posibilităţi. Fiind născut în oraşul sârbesc Bor, la 6 august 1981, era firesc ca Lezaic să perceapă mult mai intens realitatea din jurul lui, trăind cu iluzia că proza cotidiană a micului centru minier deţinea semnificaţii cosmice. "Nu e o noutate în a căuta frumuseţe acolo unde oamenii nu o văd de obicei," măturiseşte el, descriindu-şi sentimentele contradictorii faţă de oraşul său natal, "deoarece, în Serbia, Bor este unul din simbolurile industriei distruse. E parţial corect să-l numeşti aşa, dar în mintea mea, nu mi l-am imaginat niciodată ca pe un ţinut psot-industrial pierdut din Europa de Est. N-am simţit niciodată că trăiam într-un oraş fantomă de nicăieri, dimpotrivă, pentru mine a fost întotdeauna cel mai frumos loc de pe Pământ."
E inevitabil să ne ducem cu gândul la prezenţa Vasluiului în filmele lui Porumboiu - cum se şi zice, "Vaslui, oraş de film" - ceea ce ne ajută să diagnosticăm mult mai corect cazul de faţă. Spre deosebire de Nikola Lezaic, Corneliu Porumboiu îşi priveşte urbea natală cu ochiul detaşat şi afecţiunea imparţială a artistului exigen (şi, ca atare, autentic), fără a-i inventa farmece inexistente - dimpotrivă, decelându-i şi sublimându-i în artă o serie de esenţe deloc măgulitoare. Acelaşi lucru l-ar fi încercat şi "Muntele Roşu" dar, din păcate, pe bietul Lezaic îl îneacă şi-l amorţeşte duioşia - motiv pentru care, deşi spectaculoase şi dureroase (fizic, nu şi dramatic), peripeţiile personajelor sale se înşiră liniar şi trenant, fără să semnifice mare lucru şi fără a reuşi decât foarte limitat "să redea acea inocenţă proprie unei anumite vârste", (după cum o defineşte Andrei Creţulescu, în calitate de membru al juriului F.I.P.R.E.S.C.I. la T.I.F.F. 2011), căzând mereu victimă acelei fatidice siguranţe de sine prea naive, proprie începătorilor care încă nu şi-au descoperit identitatea artistică. Indiferent cât de ataşat sentimental e Lezaic de subiectul şi personajele sale (sau, mai bine zis, tocmai de aceea), filmul nu face decât să combine sinceritatea mimată a redării cvasi-fotografice cu construcţia unei paradigme dramaturgice care, dorindu-se cu tot dinadinsul cât mai simplă, glisează în simplism: plot-point-urile şi payoff-urile sunt puse cu mâna, distanţele dintre expectativă şi realizare nu reuşesc să acumuleze tensiunile dramatice preconizate, iar pariul regisoral al mizascenelor statice filmate în cadre lungi şi fixe ratează lamentabil. Chiar şi momentele care, teoretic măcar, ar fi putut înviora cât de cât filmul (ritualurile iniţiatice de autovătămare, secvenţele conflictuale şi violente, raidul prin supermarket, etc.), rămân doar nişte atracţii în sine, neizbutind să se închege într-o poveste cu cap, crescendo şi coadă - iar energiile interioare ale personajelor rămân ale lor şi numai ale lor, fără a i se transfera şi filmului
Oarecum mai împlinit e jocul actorilor, unde se simte clar o anume empatie între regisor şi cei doi protagonişti - Marko Todorovic şi Stefa Dordevic, doi nepofesionişti aflaţi la vârsta personajelor, care parţial îşi şi joacă propriile roluri. Deşi amatorismul se simte de la o poştă, tinerii reuşesc să evite de multe ori falsităţile prea stridente - motiv pentru care Marko Todorovic a şi fost recompensat cu premiul pentru cel mai bun actor, în vecini, la Sarejevo. Mult mai dezinvoltă şi mai expresivă decât ei este partenera lor, Dunja Kovacevic - din nou, printr-un fenomen cât se poate de firesc: nu se interpretează pe sine însăşi, ci construieşte un personaj principal fictiv, inventat pe ultima sută de metri - în momentul când Lezaic s-a hotărât s-o coopteze în distribuţie, cu doar o săptămână înainte de începerea filmărilor. Desigur, pariul improvizaţiilor la botul calului are întotdeauna ceva foarte tentant, şi se întâmplă să mai şi reuşească - uneori...
Surprinzător, din tot acest pomelnic de ofrande lipsesc tocmai compartimentele de vârf ale "Muntelui Roşu" - imaginea lui Milos Jacimovic, elaborată şi de o frumuseţe aspră cu totul aparte, şi montajul, tot al lui Nikola Lezaic, singurul domeniu în care reuşeşte să-şi ducă intenţiile la îndeplinire, nu atât pe firul ritmului narativ (care, din moment ce încă din scriitură şi regie îi lipseşte cu desăvârşire, era improbabil să fie recuperat tot de el însuşi la montaj), cât mai degrabă în planul unei fuziuni organice între tipurile de imagine: cea obiectivă, şi cea preluată din camera video a personajului din film. Deşi trenant, plicticos şi nesemnificativ, "Tilva Ros" rămâne, în ultimă instanţă, un spectacol vizual destul de agreabil, salvând de la ridicolul total caravana distincţiilor (pe lângă cele deja menţionate, a mai luat Premiul Spirit (la Cottbus, Germania), Premiul Cineuropa (tot la Estoril, Portugalia), Premiul special al juriului (Gijon, Spania), şi premiul publicului (din nou la Belfort, Franţa). Altfel spus, a tras frumuşel condeiul. Curat condei, coane Fănică!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
23 iunie, 2011, h. 15:00-16:22
Bucureşti, România
Bor, oraş de film...?
Răsplătit cu Premiul F.I.P.R.E.S.C.I., 2001, luna trecută la T.I.F.F., precum şi cu încă unsprezece premii - două la Sarajevo, două la Belfort, două la Estoril, două la Catrindală... ăsta, la Moscova, unul la şcoala de fete... Sau, în fine, dacă tot sunt atâtea, s-o luăm mai bine pe firul premiilor.
La festivalul 2 în 1 (Moscova), la Festivalul Internaţional de Film de la Sarajevo, la Noordelijk, Olanda, la Estoril, Portugalia, precum şi la Belfort, Franţa - de cinci ori, aşadar "Tilva Ros" a luat premiul pentru cel mai bun film. Desigur, nefiind la curent cu componenţa şi valoarea lotului competiţional, mi-e imposibil să mă pronunţ asupra adecvării superlativului "cel mai", şi mă văd nevoit să discut numai calitatea de "bun" cuprinsă în distincţia penta-decernată.
Un film bun porneşte, obligatoriu, de la un scenariu bun. S-au văzut destule cazuri când regia ineptă a compromis un script excelent, dar niciodată n-a existat vreun text prost pe care să-l salveze o realizare de geniu - altfel decât modificându-l substanţial în bine, ceea ce e cu totul altceva. Iar la baza oricărui scenariu stă o poveste - care, în cazul de faţă, a şi fost premiată, tot la Moscova. Într-adevăr, întâmplările din care şi-a însăilat Nikola Lezaic scenariul n-ar fi lipsite de anumite posibilităţi. Fiind născut în oraşul sârbesc Bor, la 6 august 1981, era firesc ca Lezaic să perceapă mult mai intens realitatea din jurul lui, trăind cu iluzia că proza cotidiană a micului centru minier deţinea semnificaţii cosmice. "Nu e o noutate în a căuta frumuseţe acolo unde oamenii nu o văd de obicei," măturiseşte el, descriindu-şi sentimentele contradictorii faţă de oraşul său natal, "deoarece, în Serbia, Bor este unul din simbolurile industriei distruse. E parţial corect să-l numeşti aşa, dar în mintea mea, nu mi l-am imaginat niciodată ca pe un ţinut psot-industrial pierdut din Europa de Est. N-am simţit niciodată că trăiam într-un oraş fantomă de nicăieri, dimpotrivă, pentru mine a fost întotdeauna cel mai frumos loc de pe Pământ."
E inevitabil să ne ducem cu gândul la prezenţa Vasluiului în filmele lui Porumboiu - cum se şi zice, "Vaslui, oraş de film" - ceea ce ne ajută să diagnosticăm mult mai corect cazul de faţă. Spre deosebire de Nikola Lezaic, Corneliu Porumboiu îşi priveşte urbea natală cu ochiul detaşat şi afecţiunea imparţială a artistului exigen (şi, ca atare, autentic), fără a-i inventa farmece inexistente - dimpotrivă, decelându-i şi sublimându-i în artă o serie de esenţe deloc măgulitoare. Acelaşi lucru l-ar fi încercat şi "Muntele Roşu" dar, din păcate, pe bietul Lezaic îl îneacă şi-l amorţeşte duioşia - motiv pentru care, deşi spectaculoase şi dureroase (fizic, nu şi dramatic), peripeţiile personajelor sale se înşiră liniar şi trenant, fără să semnifice mare lucru şi fără a reuşi decât foarte limitat "să redea acea inocenţă proprie unei anumite vârste", (după cum o defineşte Andrei Creţulescu, în calitate de membru al juriului F.I.P.R.E.S.C.I. la T.I.F.F. 2011), căzând mereu victimă acelei fatidice siguranţe de sine prea naive, proprie începătorilor care încă nu şi-au descoperit identitatea artistică. Indiferent cât de ataşat sentimental e Lezaic de subiectul şi personajele sale (sau, mai bine zis, tocmai de aceea), filmul nu face decât să combine sinceritatea mimată a redării cvasi-fotografice cu construcţia unei paradigme dramaturgice care, dorindu-se cu tot dinadinsul cât mai simplă, glisează în simplism: plot-point-urile şi payoff-urile sunt puse cu mâna, distanţele dintre expectativă şi realizare nu reuşesc să acumuleze tensiunile dramatice preconizate, iar pariul regisoral al mizascenelor statice filmate în cadre lungi şi fixe ratează lamentabil. Chiar şi momentele care, teoretic măcar, ar fi putut înviora cât de cât filmul (ritualurile iniţiatice de autovătămare, secvenţele conflictuale şi violente, raidul prin supermarket, etc.), rămân doar nişte atracţii în sine, neizbutind să se închege într-o poveste cu cap, crescendo şi coadă - iar energiile interioare ale personajelor rămân ale lor şi numai ale lor, fără a i se transfera şi filmului
Oarecum mai împlinit e jocul actorilor, unde se simte clar o anume empatie între regisor şi cei doi protagonişti - Marko Todorovic şi Stefa Dordevic, doi nepofesionişti aflaţi la vârsta personajelor, care parţial îşi şi joacă propriile roluri. Deşi amatorismul se simte de la o poştă, tinerii reuşesc să evite de multe ori falsităţile prea stridente - motiv pentru care Marko Todorovic a şi fost recompensat cu premiul pentru cel mai bun actor, în vecini, la Sarejevo. Mult mai dezinvoltă şi mai expresivă decât ei este partenera lor, Dunja Kovacevic - din nou, printr-un fenomen cât se poate de firesc: nu se interpretează pe sine însăşi, ci construieşte un personaj principal fictiv, inventat pe ultima sută de metri - în momentul când Lezaic s-a hotărât s-o coopteze în distribuţie, cu doar o săptămână înainte de începerea filmărilor. Desigur, pariul improvizaţiilor la botul calului are întotdeauna ceva foarte tentant, şi se întâmplă să mai şi reuşească - uneori...
Surprinzător, din tot acest pomelnic de ofrande lipsesc tocmai compartimentele de vârf ale "Muntelui Roşu" - imaginea lui Milos Jacimovic, elaborată şi de o frumuseţe aspră cu totul aparte, şi montajul, tot al lui Nikola Lezaic, singurul domeniu în care reuşeşte să-şi ducă intenţiile la îndeplinire, nu atât pe firul ritmului narativ (care, din moment ce încă din scriitură şi regie îi lipseşte cu desăvârşire, era improbabil să fie recuperat tot de el însuşi la montaj), cât mai degrabă în planul unei fuziuni organice între tipurile de imagine: cea obiectivă, şi cea preluată din camera video a personajului din film. Deşi trenant, plicticos şi nesemnificativ, "Tilva Ros" rămâne, în ultimă instanţă, un spectacol vizual destul de agreabil, salvând de la ridicolul total caravana distincţiilor (pe lângă cele deja menţionate, a mai luat Premiul Spirit (la Cottbus, Germania), Premiul Cineuropa (tot la Estoril, Portugalia), Premiul special al juriului (Gijon, Spania), şi premiul publicului (din nou la Belfort, Franţa). Altfel spus, a tras frumuşel condeiul. Curat condei, coane Fănică!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
23 iunie, 2011, h. 15:00-16:22
Bucureşti, România