”Încă un an, o zi, un ceas -
și drumurile toate s-au retras
de sub picioare, de sub pas.”
mihaelatb
pe 27 August 2019 12:16
cand am vazut filmul din 1990 a lui Giuseppe Tornatore, Stanno tutti bene, am crezut ca este Originalul, dupa care americanii au facut filmul cu De Niro, Everybody's Fine. Dar nu! iata ca in 53, Ozu face acest film despre complicatele relatii parinti- copii. Instrainarea copiilor este pusa pe seama industrializarii, pe seama orasului mare, pe seama numarului mare al populatiei. Interesanta este discutia pe care o au cei trei prieteni despre copii lor. Este greu sa-ti pierzi copii, dar nici sa traiesti cu ei nu este usor! sau Mă tem că ne așteptăm prea mult la copiii noștri. Filmul este induiosator prin aerul de vina pe care-l au cei doi Hirayama, vina de a-si fi deranjat copii.Totusi in film nu exista pozitivi si negativi. pentru ca "negativii" sunt scuzati de cei doi parinti si mai ales fiindca au toate sansele sa devina si ei "victimele " propriilor lor copii
lili22
pe 03 Martie 2019 12:48
Foarte bun si foarte sensibil acest film.Vorbeste despre un fenomen care a evoluat in rau in foarte multe locuri.
alina_neamtu
pe 18 August 2017 17:53
Capodopera minimalistă, aproape ascetică, a lui Yasujirô Ozu este considerată unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată.
Citește întreaga recenzie aici - https://uberkino.ro/kinoclasic/review-poveste-din-tokyo/
alali
pe 08 Decembrie 2016 17:16
Societatea nipona, in perioada celei mai radicale schimbari pe care a suferit-o in toata istoria sa. Iata motivul pentru care filmul lui Ozu devine o fresca sociala de o fidelitate ravasitoare. Tokio se emancipeaza si odata cu el si masele de oameni ce migreaza spre marele oras in cautarea noii vieti ce se prefigureaza a fi mai buna, cel putin ca perspectiva.
Si poate ca e intr-adevar mai buna, nu avem cum sa stim ce simte fiecare si mai ales ce isi doreste cel ce pleaca la drum, cautand sa isi faca un rost.
Desi filmul lasa sa se intrezareasca personaje pozitive si unele, nu as spune chiar negative ci mai degraba, mai putin pozitive, linia de demarcatie nu e niciodata trasata de-adevaratelea. Ea ramane sa se contureze in functie de conceptia fiecaruia dintre noi, despre viata. La unii dintre spectatori aceasta se va observa, probabil, ca o bariera imposibil de trecut, in timp ce la altii e posibil sa se estompeze sau chiar sa dispara.
Interesant e ca nici o parte, nici cealalta nu este de condamnat sau de criticat. Cu atat mai putin o face Ozu in filmul sau. Aici e sublimul acestei pelicule, un nestemat ascuns cu maiestrie de privirile superficiale si imposibil de cuprins in concluziile pripite. Desi drama e prezenta, nimeni nu e de condamnat sau de blamat. Poate ca unele comportamente par reci, insensibile, dar sa nu uitam ca nu sunt doi oameni la fel pe acest pamant. Iar de judecat si de acuzat nici nu poate fi vorba, atata timp cat insusi parintele, unicul indreptatit sa ceara socoteala, nu o face. Ba chiar multumeste umil si priveste spre latura buna a lucrurilor. (acest fel de a privi lucrurile imi aduce aminte de pilda „Musca și albina” a parintelui Paisie Aghioritul)
Cauze pentru aceasta schimbare a omului, abrutizare ar spune cei mai intransigenti, ar fi destule. Regizorul se opreste insa, la cea mai importanta pricina ce a dus la aceasta transformare si anume progresul cu a sa mentalitate. In orice cadru filmat in exterior o sa semnalam prezenta electricitatii, a firelor ce ne conecteaza pe toti intre noi. Mai sunt si acele cadre cu furnalele fumegande, care se repeta in incercarea de a arunca asupra atmosferei ce pare idilica la inceput, nori negri, amenintatori. Iar furtuna prevestita nu va inceta sa se abata asupra vietilor personajelor povestirii noastre. Fiecare va primi loviturile destinului cu decenta si cu umanitatea pe care este capabil sa o simta la acel moment, pentru ca asa cum marturiseste si Noriko, (Setsuko Hara), nora lui Shukichi, (Chishû Ryû), omul este intr-o permanenta modelare.
Si am ajuns si la Noriko, o Rut asiatica, trimitere sublima la cartea biblica ce sparge toate canoanele prejudecatilor de tot felul si ingaduie unei straine din afara legii, (legaturii de sange in film), sa devina strabunica Regelui David. Iata asadar ca o conduita morala uneste mai mult decat legatura de sange, iar strainul va face cele ale firii, el nefiind din acelasi neam.
Pastrand acelasi registru biblic, religios, propun sa stergem acel prim impuls care ne impinge sa ridicam piatra, pentru a ne aloca o clipa de meditatie si de analiza proprie. In fond, filmul Tokyo Story este filmul adevarului perpetuu, ce, cu fiecare decada ce se scurge, devenind mai actual si mai tulburator prin adevarul ce-l graieste.
Regizorul japonez Yasujiro Ozu, semnaleaza toata aceasta graba a noii ordini ce s-a instaurat, o societate in care timpul, banii, familia, se amesteca pana la omogenizare, iar omul modern incearca sa razbeasca prin viata cum stie el mai bine si mai moral cu putinta. Sa nu ii judecam pe cei ce nu sunt ca noi, sa nu ne judecam pe noi pentru ca nu suntem ca altii, cu siguranta mai buni decat noi si sa incercam sa ne redescoperim samanta plantata in strafundul sufletului nostru de catre parinti, cand inca eram acasa, locuind impreuna cu ei.
Concluzie: Un film pansament pentru suflet, un film despre fiecare si in care toti avem un "tiz" in ale firii, caruia ii semanam intr-o mai mica sau mai mare masura. Desi avem acum parte de foarte multe filme ce semnaleaza aceasta intalnire a generatiilor, care mai de care mai extreme si mai teribiliste, o astfel de poveste niciodata nu a fost spusa cu ma multa decenta si bun simt. Nota 9,28!
cosmin_kedii
pe 16 Aprilie 2013 13:24
O evocare uimitoare de post-război dinJaponia ... atât de realista cat si cruda ... Analiza societății japoneze, unitatea familiei, construiește încet și dezvăluie privitorului într-un mod mare și groaznic. Un film superb care nu trebuie ratat.
stalex
pe 28 Februarie 2013 17:15
Filmul lui Ozu exceleaza in cel putin trei privinte: rigoarea si claritatea constructiei cinematografice; credibilitatea personajelor; finetea cu care reuseste sa redea orice sentiment sau emotie. Desi intentia marturisita a cineastului a fost sa surprinda dezintegrarea sistemului familial japonez, povestea spusa de el are o universalitate incontestabila.
klute
pe 30 August 2012 16:43
Koichi, fiul lui Shukichi și al lui Tomi, este medic și locuiește la Tokyo, într-o casă tradițională japoneză, cu ușă glisantă, dar prevăzută cu clopoțel. El a părăsit de mult orășelul natal, Onomichi, același din care vin acum, în prima lor vizită la Tokyo, bătrînii săi părinți. Koichi și familia sa (soția Fumiko și cei doi copii, Minoru și Isamu) par destul de stingheriți de această vizită, și pînă la urmă chiar agasați.
Shige, sora lui Koichi, locuiește și ea într-o casă tradițională japoneză, dar cu ușă occidentală, poate și pentru că la parter funcționează un salon de frumusețe (beauty shop). Ea (mai mult) și soțul ei, Kurazo (mai puțin), sînt și mai iritați de șederea celor doi bătrînei, atunci cînd aceștia se mută de la Koichi, și nu se sfiesc să le-o și arate. Ei n-au nici un copil.
Noriko este nora musafirilor smochiniți și s(chimono)siți din provincie. Ea fusese căsătorită cu un alt fiu de-al lor, mort în război, cu opt ani în urmă. Săracă și singură fiind, nu locuiește într-o casă tradițională, precum ceilalți, ci într-un bloc modern (și urît) de garsoniere. Deși e tînără și frumoasă, nu s-a recăsătorit și nu l-a uitat pe cel care i-a fost soț - a cărui poză o păstrează încă la vedere. Și cu toate că nu le este rudă de sînge, Noriko se comportă cu părinții celui pe care l-a pierdut ca o adevărată fiică și pare singura care se bucură din inimă pentru venirea lor.
Shukichi, tată și bunic, fără soția sa, Tomi (căci ea, la scurtă vreme de la întoarcerea în Onomichi, se îmbolnăvește și moare), dar cu Kyoko, mezina familiei, locuiește într-o casă tradițională japoneză, cu ușă glisantă, fără clopoțel. După înmormîntarea lui Tomi, el îi dă nurorii Noriko, din partea fostei sale soacre, un ceas de buzunar. Noriko e singura căreia Tomi s-a gîndit să-i dăruiască și să-i transmită ceva înainte de a muri. E și singura care primește ceva, căci Shige și-a luat cu de la sine putere.
Noriko, pe tren, înapoi la Tokyo...
cosmin742000
pe 14 Iunie 2012 17:02
Un film excelent ,usor de inteles (pana si fanii Avengers ar putea face asta) , lent , juca si regizat t excelent
aayana
pe 12 Ianuarie 2011 21:21
Un subiect actual exploatat pe parcursul a 136 de minute într-un ritm lent, detaşat. Un tată şi o mamă, ei sunt actorii principali. Ceilalţi sunt copiii şi rudele. Regizorul prezintă relaţia dintre aceştia. Unghiurile din care sunt surprinşi protagoniştii sunt cam aceleaşi. Camera pare să stea pe loc, doar oamenii trec prin faţa ei. Câteva idei cu care am rămas după ce am vizionat filmul: trebuie să-i preţuieşti pe cei apropiaţi atunci când îţi sunt aproape, să-ţi dai seama de importanţa lor înainte să plece pe lumea cealaltă. În afară de asta, nu trebuie ca cineva să-ţi fie rudă pentru a-ţi fi apropiat ca om. Poate în filosofia asiatică cercurile sunt mai restrânse. Aici avem o noră ce după 8 ani de la moartea soţului încă-i mai numeşte pe socrii săi tată şi mamă.
și drumurile toate s-au retras
de sub picioare, de sub pas.”
Citește întreaga recenzie aici - https://uberkino.ro/kinoclasic/review-poveste-din-tokyo/
Si poate ca e intr-adevar mai buna, nu avem cum sa stim ce simte fiecare si mai ales ce isi doreste cel ce pleaca la drum, cautand sa isi faca un rost.
Desi filmul lasa sa se intrezareasca personaje pozitive si unele, nu as spune chiar negative ci mai degraba, mai putin pozitive, linia de demarcatie nu e niciodata trasata de-adevaratelea. Ea ramane sa se contureze in functie de conceptia fiecaruia dintre noi, despre viata. La unii dintre spectatori aceasta se va observa, probabil, ca o bariera imposibil de trecut, in timp ce la altii e posibil sa se estompeze sau chiar sa dispara.
Interesant e ca nici o parte, nici cealalta nu este de condamnat sau de criticat. Cu atat mai putin o face Ozu in filmul sau. Aici e sublimul acestei pelicule, un nestemat ascuns cu maiestrie de privirile superficiale si imposibil de cuprins in concluziile pripite. Desi drama e prezenta, nimeni nu e de condamnat sau de blamat. Poate ca unele comportamente par reci, insensibile, dar sa nu uitam ca nu sunt doi oameni la fel pe acest pamant. Iar de judecat si de acuzat nici nu poate fi vorba, atata timp cat insusi parintele, unicul indreptatit sa ceara socoteala, nu o face. Ba chiar multumeste umil si priveste spre latura buna a lucrurilor. (acest fel de a privi lucrurile imi aduce aminte de pilda „Musca și albina” a parintelui Paisie Aghioritul)
Cauze pentru aceasta schimbare a omului, abrutizare ar spune cei mai intransigenti, ar fi destule. Regizorul se opreste insa, la cea mai importanta pricina ce a dus la aceasta transformare si anume progresul cu a sa mentalitate. In orice cadru filmat in exterior o sa semnalam prezenta electricitatii, a firelor ce ne conecteaza pe toti intre noi. Mai sunt si acele cadre cu furnalele fumegande, care se repeta in incercarea de a arunca asupra atmosferei ce pare idilica la inceput, nori negri, amenintatori. Iar furtuna prevestita nu va inceta sa se abata asupra vietilor personajelor povestirii noastre. Fiecare va primi loviturile destinului cu decenta si cu umanitatea pe care este capabil sa o simta la acel moment, pentru ca asa cum marturiseste si Noriko, (Setsuko Hara), nora lui Shukichi, (Chishû Ryû), omul este intr-o permanenta modelare.
Si am ajuns si la Noriko, o Rut asiatica, trimitere sublima la cartea biblica ce sparge toate canoanele prejudecatilor de tot felul si ingaduie unei straine din afara legii, (legaturii de sange in film), sa devina strabunica Regelui David. Iata asadar ca o conduita morala uneste mai mult decat legatura de sange, iar strainul va face cele ale firii, el nefiind din acelasi neam.
Pastrand acelasi registru biblic, religios, propun sa stergem acel prim impuls care ne impinge sa ridicam piatra, pentru a ne aloca o clipa de meditatie si de analiza proprie. In fond, filmul Tokyo Story este filmul adevarului perpetuu, ce, cu fiecare decada ce se scurge, devenind mai actual si mai tulburator prin adevarul ce-l graieste.
Regizorul japonez Yasujiro Ozu, semnaleaza toata aceasta graba a noii ordini ce s-a instaurat, o societate in care timpul, banii, familia, se amesteca pana la omogenizare, iar omul modern incearca sa razbeasca prin viata cum stie el mai bine si mai moral cu putinta. Sa nu ii judecam pe cei ce nu sunt ca noi, sa nu ne judecam pe noi pentru ca nu suntem ca altii, cu siguranta mai buni decat noi si sa incercam sa ne redescoperim samanta plantata in strafundul sufletului nostru de catre parinti, cand inca eram acasa, locuind impreuna cu ei.
Concluzie: Un film pansament pentru suflet, un film despre fiecare si in care toti avem un "tiz" in ale firii, caruia ii semanam intr-o mai mica sau mai mare masura. Desi avem acum parte de foarte multe filme ce semnaleaza aceasta intalnire a generatiilor, care mai de care mai extreme si mai teribiliste, o astfel de poveste niciodata nu a fost spusa cu ma multa decenta si bun simt. Nota 9,28!
(Furnale primenesc atmosfera, macarale rîd în soare argintii, șantiere moderne, automobile & autobuze, extaze siderurgice, americanism multilateral dezvoltat...)
Shige, sora lui Koichi, locuiește și ea într-o casă tradițională japoneză, dar cu ușă occidentală, poate și pentru că la parter funcționează un salon de frumusețe (beauty shop). Ea (mai mult) și soțul ei, Kurazo (mai puțin), sînt și mai iritați de șederea celor doi bătrînei, atunci cînd aceștia se mută de la Koichi, și nu se sfiesc să le-o și arate. Ei n-au nici un copil.
(Furnale primenesc atmosfera, macarale rîd în soare argintii, șantiere moderne, automobile & autobuze, extaze siderurgice, americanism multilateral dezvoltat...)
Noriko este nora musafirilor smochiniți și s(chimono)siți din provincie. Ea fusese căsătorită cu un alt fiu de-al lor, mort în război, cu opt ani în urmă. Săracă și singură fiind, nu locuiește într-o casă tradițională, precum ceilalți, ci într-un bloc modern (și urît) de garsoniere. Deși e tînără și frumoasă, nu s-a recăsătorit și nu l-a uitat pe cel care i-a fost soț - a cărui poză o păstrează încă la vedere. Și cu toate că nu le este rudă de sînge, Noriko se comportă cu părinții celui pe care l-a pierdut ca o adevărată fiică și pare singura care se bucură din inimă pentru venirea lor.
(Furnale primenesc atmosfera, macarale rîd în soare argintii, șantiere moderne, automobile & autobuze, extaze siderurgice, americanism multilateral dezvoltat...)
Shukichi, tată și bunic, fără soția sa, Tomi (căci ea, la scurtă vreme de la întoarcerea în Onomichi, se îmbolnăvește și moare), dar cu Kyoko, mezina familiei, locuiește într-o casă tradițională japoneză, cu ușă glisantă, fără clopoțel. După înmormîntarea lui Tomi, el îi dă nurorii Noriko, din partea fostei sale soacre, un ceas de buzunar. Noriko e singura căreia Tomi s-a gîndit să-i dăruiască și să-i transmită ceva înainte de a muri. E și singura care primește ceva, căci Shige și-a luat cu de la sine putere.
Noriko, pe tren, înapoi la Tokyo...