Părerea criticului
Pare că a devenit un titlu de glorie ca fiecare platformă de streaming să se poată lăuda cu un excelent serial de inspiraţie japoneză: Disney+ are Shogun, Netflix are Giri/Haji, dar azi o să vorbim despre Tokyo Vice, serial HBO Max al cărui ultim episod din sezonul al doilea se va lansa chiar zilele acestea. Toate cele trei seriale sunt ancorate în exotismul şi (cel puţin pentru blândul spectator european) brutalitatea societăţii japoneze, dar Tokyo Vice câştigă puncte şi pentru că este mult mai ancorat în realitate decât ai putea crede.
Într-o perioadă când fidelitatea şi atenţia publicului sunt atât de fragilă, Tokyo Vice vine cu un act de curaj şi de impresionantă siguranţă de sine: scena de început a serialului, plină de tensiune şi pericol aproape palpabile, este reluată în episodul al optulea din al doilea sezon. Când alte seriale mai puţin ambiţioase oferă poveşti ce-şi epuizează seva în 50 de minute, Tokyo Vice realizează o adevărată frescă pentru care ai nevoie de timp (şi distanţa oferită de el) pentru a o aprecia cum se cuvine.
Tokyo Vice se bazează pe cartea de memorii "Tokyo Vice: An American Reporter on the Police Beat in Japan" (Tokyo Vice: un jurnalist american la pagina de Moravuri în Japonia") a lui Jake Adelstein (care este şi producătorul executiv al serialului, alături de celebrul Michael Mann) şi care retrasează extraordinara confruntare dintre jurnalismul de investigaţie şi puternicii şi letalii gangsteri yakuza. În 1999 Adelstein (interpretat de Ansel Elgort) devine primul jurnalist nejaponez angajat la unul dintre cele mai mari cotidiane locale. Repartizat la pagina socială, Adelstein trebuie să-şi creeze surse în poliţia japoneză şi în curând va descoperi că nimeni nu scapă neatins de tentaculele yakuza.
Tokyo Vice este o excelentă combinaţie de serial cu gangsteri şi serial cu investigaţii jurnalistice. De prima parte a "combinaţiei" se ocupă mai multe grupări yakuza ale căror conflicte ţin poliţia cu sufletul la gură, pentru că un război deschis între bandele de gangsteri ar atrage atenţia că metropola japoneză nu este aşa de sigură pe cât se crede. De o parte îi avem pe Chihara-kai, o grupare condusă de înţeleptul Ishida (Shun Sugata) care îl ia sub aripa sa protectoare pe tânărul Sato (Show Kasamatsu), iar de cealaltă parte clanul Tozawa, condus de nemilosul Shinzo Tozawa (Ayumi Tanida), a cărui ambiţie nemăsurată pune în pericol pacea fragilă dintre clanuri.
Nu are rost să enumerăm multiplele elemente ale poveştii, dar trebuie spus că serialul explorează un captivant şoc cultural: pe de o parte avem perspectiva americană a lui Jake Adelstein şi a Samanthei (Rachel Keller), o tânără care visează să-şi deschidă propriul club, iar de cealaltă parte perspectiva japoneză, preocupată de ierarhie şi tributară mentalităţii neconflictuale. Aici două elemente importante sunt poliţistul Hiroto Katagiri (celebrul Ken Watanabe), care îl ajută pe Jake în investigaţiile sale, şi şefa directă a jurnalistului, Emi Murayama (la fel de celebra Rinko Kikuchi).
Nu degeaba am folosit cuvinte ca "brutalitate" şi "nemilos": Tokyo Vice musteşte de violenţă explicită sau sugerată, aruncându-şi personajele într-o luptă cu propria umanitate şi întrebându-le încontinuu ce şi pe cine sunt dispuse să sacrifice pentru a-şi atinge ţelurile. Serialul are toate şansele să te atragă într-o straşnică sesiune de binging, dar este atât de dens şi inteligent, încât vizionarea mai multor episoade la rând ar putea deveni epuizantă.
Într-o perioadă când fidelitatea şi atenţia publicului sunt atât de fragilă, Tokyo Vice vine cu un act de curaj şi de impresionantă siguranţă de sine: scena de început a serialului, plină de tensiune şi pericol aproape palpabile, este reluată în episodul al optulea din al doilea sezon. Când alte seriale mai puţin ambiţioase oferă poveşti ce-şi epuizează seva în 50 de minute, Tokyo Vice realizează o adevărată frescă pentru care ai nevoie de timp (şi distanţa oferită de el) pentru a o aprecia cum se cuvine.
Tokyo Vice se bazează pe cartea de memorii "Tokyo Vice: An American Reporter on the Police Beat in Japan" (Tokyo Vice: un jurnalist american la pagina de Moravuri în Japonia") a lui Jake Adelstein (care este şi producătorul executiv al serialului, alături de celebrul Michael Mann) şi care retrasează extraordinara confruntare dintre jurnalismul de investigaţie şi puternicii şi letalii gangsteri yakuza. În 1999 Adelstein (interpretat de Ansel Elgort) devine primul jurnalist nejaponez angajat la unul dintre cele mai mari cotidiane locale. Repartizat la pagina socială, Adelstein trebuie să-şi creeze surse în poliţia japoneză şi în curând va descoperi că nimeni nu scapă neatins de tentaculele yakuza.
Tokyo Vice este o excelentă combinaţie de serial cu gangsteri şi serial cu investigaţii jurnalistice. De prima parte a "combinaţiei" se ocupă mai multe grupări yakuza ale căror conflicte ţin poliţia cu sufletul la gură, pentru că un război deschis între bandele de gangsteri ar atrage atenţia că metropola japoneză nu este aşa de sigură pe cât se crede. De o parte îi avem pe Chihara-kai, o grupare condusă de înţeleptul Ishida (Shun Sugata) care îl ia sub aripa sa protectoare pe tânărul Sato (Show Kasamatsu), iar de cealaltă parte clanul Tozawa, condus de nemilosul Shinzo Tozawa (Ayumi Tanida), a cărui ambiţie nemăsurată pune în pericol pacea fragilă dintre clanuri.
Nu are rost să enumerăm multiplele elemente ale poveştii, dar trebuie spus că serialul explorează un captivant şoc cultural: pe de o parte avem perspectiva americană a lui Jake Adelstein şi a Samanthei (Rachel Keller), o tânără care visează să-şi deschidă propriul club, iar de cealaltă parte perspectiva japoneză, preocupată de ierarhie şi tributară mentalităţii neconflictuale. Aici două elemente importante sunt poliţistul Hiroto Katagiri (celebrul Ken Watanabe), care îl ajută pe Jake în investigaţiile sale, şi şefa directă a jurnalistului, Emi Murayama (la fel de celebra Rinko Kikuchi).
Nu degeaba am folosit cuvinte ca "brutalitate" şi "nemilos": Tokyo Vice musteşte de violenţă explicită sau sugerată, aruncându-şi personajele într-o luptă cu propria umanitate şi întrebându-le încontinuu ce şi pe cine sunt dispuse să sacrifice pentru a-şi atinge ţelurile. Serialul are toate şansele să te atragă într-o straşnică sesiune de binging, dar este atât de dens şi inteligent, încât vizionarea mai multor episoade la rând ar putea deveni epuizantă.
