Părerea criticului
"Tom Sawyer" - Încă o ecranizare...
Aşa DA, aşa NU!
Începând din 1907 - după un scenariu de Gene Gauntier (regia nu se mai ştie cine a făcut-o - dacă a făcut-o cineva, că pe-atunci încă nu se inventase) - s-au realizat vreo douăzeci şi cinci de ecranizări după celebrul roman al lui Mark Twain. Unii (inclusiv pitbullsemnatul) consideră că cea mai reuşită a fost coproducţia româno-franco-vestgermană din 1968 - un serial de televiziune în patru episoade, difuzat la noi sub forma unui diptic de lungmetraje, "Aventurile lui Tom Sawyer" şi "Moartea lui Joe Indianul", în regia lui Mihai Iacob şi Wolfgang Liebeneiner (cu Roland Demongeot, Marc Di Napoli şi, dintre-ai noştri, Marcela Rusu, Fory Etterle, Emil Liptac, Kováks György, şi alţii). N-a fost de lepădat nici musicalul "Tom Sawyer" din 1973, de Don Taylor, cu Johnny Whitaker, Jeff East, Warren Oates (Muff Potter) şi, mai ales, Jodie Foster, în rolul lui Becky Thatcher. Celelalte au fost... simple ecranizări.
Varianta actuală (în care ne-am implicat şi noi, prin Ada Solomon, ca manager de unitate de producţie, şi alţi colaboratori, în diverse compartimente - plus locurile de filmare) nu e o simplă ecranizare - ci una o complicată, gen "hai s-arătăm ce deştepţi estem noi". Ca să începem cu părţile bune, Hermin Huntgeburth stăpâneşte bine regia de film. Nu numai că ştie să filmeze expresiv, spectaculos şi cu stil, dar a redat binişor şi atmosfera Midwest-ului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aşa cum a imortalizat-o Mark Twain în romanele sale. St. Petersburg-ul nu e doar un credibil orăşel de epocă, ci şi emană câte ceva din inefabilul romanului. Aparatul lui The Chau Ngo se mişcă dezinvolt printre personaje şi decoruri (Verena Popp, Dan Toader, Aziza Burada, Juliane Fredrich), compunând cadre cu certe valenţe plastice şi o bună gestionare a luminii şi culorii. În genere, tot ceea ce înseamnă realizare punctează, inclusiv actorii: copiii Louis Hofmann (Tom), Leon Seidel (Huck), Magali Greif (Becky), Emilie Hedderich (Amy Lawrence) şi câţiva dintre adulţi: Joachim Król (Muff Potter), Benno Fürmann (Joe Indianul - deşi, pe lângă momentele de profunzime şi sensibilitate, are şi nişte scălâmbăieli cu ochii holbaţi de te doare mintea), Doina Aida Stan (văduva Douglas), Peter Lohmeyer (judecătorul Thatcher) sau, pe alocuri, Thomas Schmauser (Reverendul Sprague - adică profesorul Dobbins din roman, că dacă-i păstrau numele original, tuşeau).
Problemele încep să apară la scenariu - şi, mai cuprinzător, la concept.
Am mai comentat în câteva rânduri principiile de bază ale ecranizărilor. Pe scurt: cu rare excepţii, orice ecranizare obligă la modificări ale poveştii, din simplul motiv că literatura şi filmul sunt două mâncăruri de peşte diferite. În primul rând, proza originală trebuie să fie restructurată conform regulilor dramaturgiei cinematografice. Chestiunea devine delicată atunci când, dincolo de necesităţile legitime, cineaştii încep să se creadă mai buni decât autorul - ceea ce, de regulă, duce la schimbări gratuite. Au existat şi năstruşnicii admirabile - cea mai recentă: "The Three Musketeers" (2011, Paul W.S. Anderson), care stătea în picioare pur şi simplu pentru că trăsnaia cu dirijabile avant la lettre şi alte elemente SF era asumată onest: o joacă de-a "Cei trei muschetari" şi nimic mai mult (evident, făcută cu cap). În zona polului opus se situa animaţia "The Hunchback of Notre Dame" (1996, Gary Trousdale şi Kirk Wise - mai bine i-ar fi chemat Trouble, Dumb and Dumber), care întorcea cu susujnos porţiuni întregi din roman doar ca să se afle-n treabă (i-au şi dat în judecată urmaşii lui Victor Hugo). Din păcate, cam pe-aici stay lucrurile şi cu actualul "Tom Sawyer".
Scenariul lui Sascha Arango (plus Peer Klehmet şi Sebastian Wehlings - absenţi pe generic) are o parte bună şi una proastă. Partea bună e că respectă cuminte regulile paradigmelor dramaturgice - e construit corect, legat organic în sine, ritmat. Aia proastă ţine de relaţia cu opera lui Mark Twain, în care înfige tot felul de invenţii nu numai inutile, ci de-a dreptul tâmpite - tâmpite chiar şi în sine, indiferent dacă l-ar fi ecranizat pe Twain sau Faulkner, pe Coehlo sau pe Cărtărescu. Să le luăm într-o oarecare ordine - şi pe cele cu "aşa DA", şi pe cele cu "aşa NU".
La început, Tom şi Huck fug pe malul fluviului Mississippi, luându-se la întrecere cu vaporul care vine spre oraş. Bună introducere şi fundal pentru generic. Numai că, în port, după ce manglesc niscaiva chestii de ici, de colo, brusc observă: "Uite un vapor!" Adică, pân-atunci nu-l văzuseră.
Urmează o incursiune în cală, costumaţi în saci, ca să mai completeze câte ceva şi de pe-acolo (invenţie inspirată). Când să-i prindă ofiţerul, zdrang! - îl pocneşte-n cap Joe Indianul, venit şi el la autoservire. Dramaturgic, e okay - ni se prezintă din start antagonistul. Mark Twain, însă, s-ar fi răsucit în mormânt: Joe al lui nu era un hoţ profesionist, doar un indian focos care o ia razna (parţial din cauza discriminării, parţial datorită prejudecăţilor epocii - inclusiv auctoriale!)
Pornind de-aici, personajul e dezvoltat cu mult peste prezenţa lui în roman. Intervin şi nişte trimiteri oculte (deloc rele în sine), dar şi o schiţă de relaţie melodramatică între el şi mătuşa Polly (motiv pentru care a fost întinerită peste poate, şi întruchipată de Heike Makatsch, care joacă precum un dulap plin de etnobotanice). De unde până unde? Că de la Mark Twain, nu - şi până la vreun subplot sau secvenţă demnă de reţinut, nici (dacă trecem peste momentul cinei, când Joe face pe gentlemanul numai pentru ca, într-un moment prielnic, să-l prevină ameninţăor pe Tom să-şi ţină gura - de parcă tema dilemei eroului, să spună sau să nu spună, n-ar fi fost deja destul de supralicitată, şi n-avea să fie şi în continuare; episodul e acceptabil în sine, dar inacceptabil în raport cu romanul şi, proporţional, cu ceea ce aduce în plus).
Huck Finn e complet întors pe dos. De unde, aşa cum îl cunoşteam, era mai copt decât Tom, mai matur, mai trecut prin şcoala vieţii, dar totodată mai ninstruit şi necioplit, acum devine un băieţaş mai mic, rubicond, mai naiv şi vizibil mai rasat. Noroc că amândoi puştii joacă bine - iar în Tom, ce-i drept, îl regăsim pe al lui Mark Twain.
O gugumănie inutilă şi tembelă: în roman, doctorul Robinson îi plătea cinstit pe Joe şi Muff, dar cei doi cereau un bonus, şi de-aici toată dandanaua. Aici, doctorul îi plăteşte la fel de cinstit, da' Joe, în loc să ia banii şi să zică mersi (sau, ca-n carte, mai vreau), brusc îşi aminteşte cum l-a nedreptăţit în trecut, aşa că refuză plata şi-n schimb se iau la poceală. Logică în concediu.
Altă logică plecată-n permisie e aia cu cartea de anatomie. În roman, Tom o surprindea pe Becky trăgând cu ochiul către masculii la nudu' gol, de unde şi ruperea involuntară a planşei. Acum, Becky şi Amy voyeurizează together (ceea ce nu-i rău), dar cei care intră intempestiv sunt colegii şi proful. Tom habar n-are ce s-a întâmplat, iar atunci când îşi asumă vina, simpla sugestie că i-a citit lui Becky panica pe faţă e complet insuficientă.
Escapada pe Insula Jackson, cu poezia vieţii de pirat, e totalmente expediată, în schimb complicată de-amoru' artei cu prezenţa lui Joe acolo, numai pentru a găsi comoara sub podele. Pe urmă, la fel ca-n roman de astă dată, Tom şi Joe se întâlnesc din nou, în Peştera McDougal. Cam multe coincidenţe pe metru pătrat...
Becky, la ora de curs, face propagandă feministă că femeile n-au drept de vot şi n-au aia şi n-au ailantă - un argument în plus (dacă mai era cazul) că a fi politically correct e un semn sigur de retard mintal.
Foarte inspirat, economic şi cinematografic deznodământul, cu confruntarea de pe scară, la ieşirea din peşteră. Din păcate, e filmat cu sărituri de racord, iar Joe cade fatal şi mortal de la o înălţime care l-ar fi costat cel mult două coaste fisurate şi-un cucui.
A, şi să nu uit: văruirea gardului. În momentul apoteotic, toţi copiii văruiesc simultan, fiecare cu bidineaua personală (şi le aduseseră de-acasă?) E drept că şi-n filmul din 1973 se întâmpla la fel, dar acolo aveam de-a face cu o secvenţă muzicală, cu convenţiile ei - aici, se voia un concept realist...
Şi mai sunt destule, dar cred c-aţi prins ideea.
Aşa că, dincolo de o lecţie (oarecare) despre cum SE FACE şi cum NU SE FACE o ecranizare, ne-am ales cu încă un Tom Sawyer filmat şi atât. Aşteptăm fără interes inevitabila ecranizare 6D.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
9 octombrie, 2012, 17:00-17:59
Bucureşti, România
Aşa DA, aşa NU!
Începând din 1907 - după un scenariu de Gene Gauntier (regia nu se mai ştie cine a făcut-o - dacă a făcut-o cineva, că pe-atunci încă nu se inventase) - s-au realizat vreo douăzeci şi cinci de ecranizări după celebrul roman al lui Mark Twain. Unii (inclusiv pitbullsemnatul) consideră că cea mai reuşită a fost coproducţia româno-franco-vestgermană din 1968 - un serial de televiziune în patru episoade, difuzat la noi sub forma unui diptic de lungmetraje, "Aventurile lui Tom Sawyer" şi "Moartea lui Joe Indianul", în regia lui Mihai Iacob şi Wolfgang Liebeneiner (cu Roland Demongeot, Marc Di Napoli şi, dintre-ai noştri, Marcela Rusu, Fory Etterle, Emil Liptac, Kováks György, şi alţii). N-a fost de lepădat nici musicalul "Tom Sawyer" din 1973, de Don Taylor, cu Johnny Whitaker, Jeff East, Warren Oates (Muff Potter) şi, mai ales, Jodie Foster, în rolul lui Becky Thatcher. Celelalte au fost... simple ecranizări.
Varianta actuală (în care ne-am implicat şi noi, prin Ada Solomon, ca manager de unitate de producţie, şi alţi colaboratori, în diverse compartimente - plus locurile de filmare) nu e o simplă ecranizare - ci una o complicată, gen "hai s-arătăm ce deştepţi estem noi". Ca să începem cu părţile bune, Hermin Huntgeburth stăpâneşte bine regia de film. Nu numai că ştie să filmeze expresiv, spectaculos şi cu stil, dar a redat binişor şi atmosfera Midwest-ului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aşa cum a imortalizat-o Mark Twain în romanele sale. St. Petersburg-ul nu e doar un credibil orăşel de epocă, ci şi emană câte ceva din inefabilul romanului. Aparatul lui The Chau Ngo se mişcă dezinvolt printre personaje şi decoruri (Verena Popp, Dan Toader, Aziza Burada, Juliane Fredrich), compunând cadre cu certe valenţe plastice şi o bună gestionare a luminii şi culorii. În genere, tot ceea ce înseamnă realizare punctează, inclusiv actorii: copiii Louis Hofmann (Tom), Leon Seidel (Huck), Magali Greif (Becky), Emilie Hedderich (Amy Lawrence) şi câţiva dintre adulţi: Joachim Król (Muff Potter), Benno Fürmann (Joe Indianul - deşi, pe lângă momentele de profunzime şi sensibilitate, are şi nişte scălâmbăieli cu ochii holbaţi de te doare mintea), Doina Aida Stan (văduva Douglas), Peter Lohmeyer (judecătorul Thatcher) sau, pe alocuri, Thomas Schmauser (Reverendul Sprague - adică profesorul Dobbins din roman, că dacă-i păstrau numele original, tuşeau).
Problemele încep să apară la scenariu - şi, mai cuprinzător, la concept.
Am mai comentat în câteva rânduri principiile de bază ale ecranizărilor. Pe scurt: cu rare excepţii, orice ecranizare obligă la modificări ale poveştii, din simplul motiv că literatura şi filmul sunt două mâncăruri de peşte diferite. În primul rând, proza originală trebuie să fie restructurată conform regulilor dramaturgiei cinematografice. Chestiunea devine delicată atunci când, dincolo de necesităţile legitime, cineaştii încep să se creadă mai buni decât autorul - ceea ce, de regulă, duce la schimbări gratuite. Au existat şi năstruşnicii admirabile - cea mai recentă: "The Three Musketeers" (2011, Paul W.S. Anderson), care stătea în picioare pur şi simplu pentru că trăsnaia cu dirijabile avant la lettre şi alte elemente SF era asumată onest: o joacă de-a "Cei trei muschetari" şi nimic mai mult (evident, făcută cu cap). În zona polului opus se situa animaţia "The Hunchback of Notre Dame" (1996, Gary Trousdale şi Kirk Wise - mai bine i-ar fi chemat Trouble, Dumb and Dumber), care întorcea cu susujnos porţiuni întregi din roman doar ca să se afle-n treabă (i-au şi dat în judecată urmaşii lui Victor Hugo). Din păcate, cam pe-aici stay lucrurile şi cu actualul "Tom Sawyer".
Scenariul lui Sascha Arango (plus Peer Klehmet şi Sebastian Wehlings - absenţi pe generic) are o parte bună şi una proastă. Partea bună e că respectă cuminte regulile paradigmelor dramaturgice - e construit corect, legat organic în sine, ritmat. Aia proastă ţine de relaţia cu opera lui Mark Twain, în care înfige tot felul de invenţii nu numai inutile, ci de-a dreptul tâmpite - tâmpite chiar şi în sine, indiferent dacă l-ar fi ecranizat pe Twain sau Faulkner, pe Coehlo sau pe Cărtărescu. Să le luăm într-o oarecare ordine - şi pe cele cu "aşa DA", şi pe cele cu "aşa NU".
La început, Tom şi Huck fug pe malul fluviului Mississippi, luându-se la întrecere cu vaporul care vine spre oraş. Bună introducere şi fundal pentru generic. Numai că, în port, după ce manglesc niscaiva chestii de ici, de colo, brusc observă: "Uite un vapor!" Adică, pân-atunci nu-l văzuseră.
Urmează o incursiune în cală, costumaţi în saci, ca să mai completeze câte ceva şi de pe-acolo (invenţie inspirată). Când să-i prindă ofiţerul, zdrang! - îl pocneşte-n cap Joe Indianul, venit şi el la autoservire. Dramaturgic, e okay - ni se prezintă din start antagonistul. Mark Twain, însă, s-ar fi răsucit în mormânt: Joe al lui nu era un hoţ profesionist, doar un indian focos care o ia razna (parţial din cauza discriminării, parţial datorită prejudecăţilor epocii - inclusiv auctoriale!)
Pornind de-aici, personajul e dezvoltat cu mult peste prezenţa lui în roman. Intervin şi nişte trimiteri oculte (deloc rele în sine), dar şi o schiţă de relaţie melodramatică între el şi mătuşa Polly (motiv pentru care a fost întinerită peste poate, şi întruchipată de Heike Makatsch, care joacă precum un dulap plin de etnobotanice). De unde până unde? Că de la Mark Twain, nu - şi până la vreun subplot sau secvenţă demnă de reţinut, nici (dacă trecem peste momentul cinei, când Joe face pe gentlemanul numai pentru ca, într-un moment prielnic, să-l prevină ameninţăor pe Tom să-şi ţină gura - de parcă tema dilemei eroului, să spună sau să nu spună, n-ar fi fost deja destul de supralicitată, şi n-avea să fie şi în continuare; episodul e acceptabil în sine, dar inacceptabil în raport cu romanul şi, proporţional, cu ceea ce aduce în plus).
Huck Finn e complet întors pe dos. De unde, aşa cum îl cunoşteam, era mai copt decât Tom, mai matur, mai trecut prin şcoala vieţii, dar totodată mai ninstruit şi necioplit, acum devine un băieţaş mai mic, rubicond, mai naiv şi vizibil mai rasat. Noroc că amândoi puştii joacă bine - iar în Tom, ce-i drept, îl regăsim pe al lui Mark Twain.
O gugumănie inutilă şi tembelă: în roman, doctorul Robinson îi plătea cinstit pe Joe şi Muff, dar cei doi cereau un bonus, şi de-aici toată dandanaua. Aici, doctorul îi plăteşte la fel de cinstit, da' Joe, în loc să ia banii şi să zică mersi (sau, ca-n carte, mai vreau), brusc îşi aminteşte cum l-a nedreptăţit în trecut, aşa că refuză plata şi-n schimb se iau la poceală. Logică în concediu.
Altă logică plecată-n permisie e aia cu cartea de anatomie. În roman, Tom o surprindea pe Becky trăgând cu ochiul către masculii la nudu' gol, de unde şi ruperea involuntară a planşei. Acum, Becky şi Amy voyeurizează together (ceea ce nu-i rău), dar cei care intră intempestiv sunt colegii şi proful. Tom habar n-are ce s-a întâmplat, iar atunci când îşi asumă vina, simpla sugestie că i-a citit lui Becky panica pe faţă e complet insuficientă.
Escapada pe Insula Jackson, cu poezia vieţii de pirat, e totalmente expediată, în schimb complicată de-amoru' artei cu prezenţa lui Joe acolo, numai pentru a găsi comoara sub podele. Pe urmă, la fel ca-n roman de astă dată, Tom şi Joe se întâlnesc din nou, în Peştera McDougal. Cam multe coincidenţe pe metru pătrat...
Becky, la ora de curs, face propagandă feministă că femeile n-au drept de vot şi n-au aia şi n-au ailantă - un argument în plus (dacă mai era cazul) că a fi politically correct e un semn sigur de retard mintal.
Foarte inspirat, economic şi cinematografic deznodământul, cu confruntarea de pe scară, la ieşirea din peşteră. Din păcate, e filmat cu sărituri de racord, iar Joe cade fatal şi mortal de la o înălţime care l-ar fi costat cel mult două coaste fisurate şi-un cucui.
A, şi să nu uit: văruirea gardului. În momentul apoteotic, toţi copiii văruiesc simultan, fiecare cu bidineaua personală (şi le aduseseră de-acasă?) E drept că şi-n filmul din 1973 se întâmpla la fel, dar acolo aveam de-a face cu o secvenţă muzicală, cu convenţiile ei - aici, se voia un concept realist...
Şi mai sunt destule, dar cred c-aţi prins ideea.
Aşa că, dincolo de o lecţie (oarecare) despre cum SE FACE şi cum NU SE FACE o ecranizare, ne-am ales cu încă un Tom Sawyer filmat şi atât. Aşteptăm fără interes inevitabila ecranizare 6D.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
9 octombrie, 2012, 17:00-17:59
Bucureşti, România
