Un anime bun, emotionant. Imaginea personajul Totoro e f indragita si astazi de japonezi. E ca un simbol, mai ales pt copii. Poate nu e printre capodoperele lui Miyazaki. Cele mai bune sunt Spirited Away, Hauru no ugoku shiro si Mononoke-hime. Merita vazut totusi.
alali
pe 26 Aprilie 2017 23:29
Hayao Miyazaki ecranizeaza in al sau My Neighbor Totoro (1988), tainica legatura ce se realizeaza intre doi frati, surori in cazul de fata. Este acea descriere pe jumatate, a unei copilarii pline de magie si speranta, descriere ce contrasteaza sever cu prezentarea ce i se realizeaza aceleiasi perioade speciale din viata fiecarei fiinte in Grave of the Fireflies (1988) al lui Isao Takahata. Pesimist pana la ultimul cadru, filmul lui Takahata reprezinta jumatatea goala a paharului, o realitate dura in care speranta nu are voie sa se intrezareasca nici macar sub forma unei singure si plapande raze ce razbeste printre nori. Totul e trist si dureros.
Ambele filme sunt semi-biografii si ambele trateaza exact acelasi subiect: cel al conexiunii vii dintre persoanele cu acelasi sange; frati nedespartiti, uniti pe viata si chiar si dincolo de ea. (un argument suplimentar, asta daca mai era necesar, care sa demonstreaze inca o data ca Cimitirul Licuricilor nu are ca tema razboiul sau ororile produse de acesta)
Patronate de aceeasi casa de productie - Studiourile Ghibli -, lansate in aceeasi zi - 16 aprilie 1988 -, cele doua filme se completeaza reciproc, fiecare avand in exces ceea ce celuilalt ii lipseste cu desavarsire. Takahata prezinta doar deznadejdea, pe cand Miyazaki marseaza strict pe canonul clasic al genului animat, conform caruia o astfel de productie este prin definitie pozitiva, datatoare de incredere si bucurie si propunand un viitor idilic pentru personajele sale. Pacat ca cele doua stiluri nu se intrepatrund.
Focalizand discutia doar pe Totoro, marturisesc ca pentru mine vizionarea a fost greoaie. Toata aceasta maniera de exprimare contradictorie, personajul ba tipa isteric, ba pleaca capul si tace smerit si resemnat spunand de zeci de ori iarta-ma, m-a obosit literalmente. Apoi e si troll-ul sau spiritul padurii, Tororu pe japoneza, (apropo, Totoro este pronuntia peltica a unei adorabile fetite de 4 anisori), care e un monstru infricosator. Cu gheare cam prea ascutite pentru imaginea pe care o am despre animalutele adorabile, cu o gura cat o sura si cu o dantura de bestie, aceasta mascota se exprima doar prin ragete, iar asta numai dragalasenie nu imi transmite. Ca prin gesturi demonstreaza ca e un personaj bun, e discutabil. Trebuie sa am mai intai curajul sa rezist fara sa o rup la fuga la vederea unui astfel de monstru pentru ca mai apoi el sa aibe oportunitatea sa demonstreze ca nu este ceea ce pare. Putin probabil. Discutia e valabila si in cazul pisicii-autobuz. Acel zambet siret, ochii infricosatori care amintesc de personajul invizibil al lui Tim Burton, picioarele de arahnida, ... totul e inspaimantator aici.
Ca tot am pomenit de Burton, poate e doar impresia mea, dar eu am gasit asemanari izbitoare cu povestea lui Lewis Carroll, Alice in the Wonderland. Diferenta e ca in cazul adaptarii japoneze, povestea este simplificata la maxim. Surprinzator, daca e sa ne raportam la tara de provenienta, e ca varianta japoneza e simplificata la maxim. Fata de complicata poveste a matematicianului englez, Miyazaki creaza o poveste cu un singur fir narativ. Pana si unele "personaje" cum sunt acei motocei de praj, funingine sau puf, (nu am inteles exact rolul si provenienta lor), par ca nu isi au rostul si locul in naratiune.
Concluzie: Desi cuprinde in interiorul scenariului, numeroase elemente cu o puternica semnificatie in cultura japoneza, arborele Cinnamonum Camphora, prasnelul sau insusi Tororu-ul, animatia este simpla si infantila. Cu un colorit al imaginii excelent, tipic Miyazaki si mixand realul cu imaginarul, spectatorul pierde de multe ori contactul cu realitatea. Multe elemente imaginare, onirice, produc efecte in viata de zi cu zi, pe cand altele, desi precedentul fusese deja creat, nu. Increzatoare in inocenta copiilor, pelicula lui Miyazaki poate fi un exemplu de normalitate pentru orice pui de om ce isi cauta repere pentru viitor. Nota 7,50. Nu e cea mai buna animatie a cineastului nipon -parerea mea-.
mihnea_aspru95
pe 19 Iulie 2016 23:27
Lansat în aceeaşi zi, lună şi an cu drama animată de război "Mormântul licuricilor"
(încă nu l-am văzut, dar sunt pe cale, îl las la urmă, deoarece e mai special).
Cu toate c-a fost, să zicem, aproape cel mai apreciat film animat al lui Hayao Miyazaki, nu m-a emoţionat (probabil nici nu trebuia s-o facă).
Toată povestea s-a învârtit în jurul surorilor Mei şi Satsuki (prima - o fetiţă de 4 anişori şi cealaltă - 11 ani), tovarășii lui Totoro sunt "Pisica autobuz", Chu Totoro şi Chibi Totoro (Chu este cel măricel şi albăstrui, iar Chibi, cel micuţ şi alb), uitaţi poza care-i reprezintă: http://static.zerochan.net/Tonari.no.Totoro.full.69835.jpg
Filmul are o durată de aproximativ 1hr 30min, iar "Vecinul meu Totoro" din păcate, apare cam 20 de minute (sau chiar mai puţin), dac-aş face o comparaţie şi Godzilla (2014, cel de 123 minute) a avut foarte puţin SCREEN TIME, gen, doar 11 minute.
NO MATTER WHAT, o animaţie bună pe de-a-ntregul, în care DEFINITELY, copiii au multe de învăţat (părinţilor, încercaţi să nu le mai daţi Frozen sau alte desene animate fără niciun pic de simbolistică, mai bine le daţi ceva vechi şi bun, de exemplu: The Jungle Book (1967), Cinderella (1950), Snow White and the Seven Dwarfs (1937), Anastasia (1997), Beauty and the Beast (1991), The Lion King (1994); cu acestea am copilărit şi a fost perfect. Să nu uit, "Studioul Ghibli" care face cele mai bune animaţii japoneze).
Până acum a fost cel mai slăbuţ film de la acest minunat regizor, dar asta nu înseamnă că nu-i bun. Poate, dacă l-aş fi văzut de mic copil (gen, pe la 7-10 ani) şi nu în dimineaţa asta de 19 iulie (DigiFilm), mai mult ca sigur intram altcumva în poveste. Totuşi, uşor nasol că n-am avut scene mai multe cu Spiritul Pădurii (Totoro).
Doar părerea mea, cele mai bune, cu adevărat emoţionante animaţii ale lui Miyazaki sunt: The Wind Rises(2013, ultimul film făcut de el şi aşa va rămâne), Nausicaä of the Valley of the Wind (1984), Howl's Moving Castle (2004), Spirited Away (2001) şi Prinţesa Mononoke (1997).
xerses
pe 29 Octombrie 2014 21:07
O poveste originala; mi-au placut personajele, in special-pisica /mijloc de transport.
aayana
pe 03 Martie 2011 12:33
O poveste ce te duce în lumea inocenței și a fanteziei. Spiritul pădurii este prietenul copiilor. Tonari no Totoro este o animație veselă și reușită atât din punct de vedere al scenariului dar și pentru coloristica peisajelor.
Ilila
pe 17 Aprilie 2010 14:35
Hayao Miyazaki poate fi considerat Walt Disney in varianta japoneza. Din pacate Walt este istorie .. dar ne bucuram ca Hayao inca o mai poate scrie.
geluclei
pe 31 Martie 2010 12:17
Aceasta este de fapt capodopera lui Myazaki.Un film uimitor.
Wonka
pe 14 August 2009 21:10
Animatie marca Hayao Miyazaki , o poveste minunata si amuzanta.
Ambele filme sunt semi-biografii si ambele trateaza exact acelasi subiect: cel al conexiunii vii dintre persoanele cu acelasi sange; frati nedespartiti, uniti pe viata si chiar si dincolo de ea. (un argument suplimentar, asta daca mai era necesar, care sa demonstreaze inca o data ca Cimitirul Licuricilor nu are ca tema razboiul sau ororile produse de acesta)
Patronate de aceeasi casa de productie - Studiourile Ghibli -, lansate in aceeasi zi - 16 aprilie 1988 -, cele doua filme se completeaza reciproc, fiecare avand in exces ceea ce celuilalt ii lipseste cu desavarsire. Takahata prezinta doar deznadejdea, pe cand Miyazaki marseaza strict pe canonul clasic al genului animat, conform caruia o astfel de productie este prin definitie pozitiva, datatoare de incredere si bucurie si propunand un viitor idilic pentru personajele sale. Pacat ca cele doua stiluri nu se intrepatrund.
Focalizand discutia doar pe Totoro, marturisesc ca pentru mine vizionarea a fost greoaie. Toata aceasta maniera de exprimare contradictorie, personajul ba tipa isteric, ba pleaca capul si tace smerit si resemnat spunand de zeci de ori iarta-ma, m-a obosit literalmente. Apoi e si troll-ul sau spiritul padurii, Tororu pe japoneza, (apropo, Totoro este pronuntia peltica a unei adorabile fetite de 4 anisori), care e un monstru infricosator. Cu gheare cam prea ascutite pentru imaginea pe care o am despre animalutele adorabile, cu o gura cat o sura si cu o dantura de bestie, aceasta mascota se exprima doar prin ragete, iar asta numai dragalasenie nu imi transmite. Ca prin gesturi demonstreaza ca e un personaj bun, e discutabil. Trebuie sa am mai intai curajul sa rezist fara sa o rup la fuga la vederea unui astfel de monstru pentru ca mai apoi el sa aibe oportunitatea sa demonstreze ca nu este ceea ce pare. Putin probabil. Discutia e valabila si in cazul pisicii-autobuz. Acel zambet siret, ochii infricosatori care amintesc de personajul invizibil al lui Tim Burton, picioarele de arahnida, ... totul e inspaimantator aici.
Ca tot am pomenit de Burton, poate e doar impresia mea, dar eu am gasit asemanari izbitoare cu povestea lui Lewis Carroll, Alice in the Wonderland. Diferenta e ca in cazul adaptarii japoneze, povestea este simplificata la maxim. Surprinzator, daca e sa ne raportam la tara de provenienta, e ca varianta japoneza e simplificata la maxim. Fata de complicata poveste a matematicianului englez, Miyazaki creaza o poveste cu un singur fir narativ. Pana si unele "personaje" cum sunt acei motocei de praj, funingine sau puf, (nu am inteles exact rolul si provenienta lor), par ca nu isi au rostul si locul in naratiune.
Concluzie: Desi cuprinde in interiorul scenariului, numeroase elemente cu o puternica semnificatie in cultura japoneza, arborele Cinnamonum Camphora, prasnelul sau insusi Tororu-ul, animatia este simpla si infantila. Cu un colorit al imaginii excelent, tipic Miyazaki si mixand realul cu imaginarul, spectatorul pierde de multe ori contactul cu realitatea. Multe elemente imaginare, onirice, produc efecte in viata de zi cu zi, pe cand altele, desi precedentul fusese deja creat, nu. Increzatoare in inocenta copiilor, pelicula lui Miyazaki poate fi un exemplu de normalitate pentru orice pui de om ce isi cauta repere pentru viitor. Nota 7,50. Nu e cea mai buna animatie a cineastului nipon -parerea mea-.
(încă nu l-am văzut, dar sunt pe cale, îl las la urmă, deoarece e mai special).
Cu toate c-a fost, să zicem, aproape cel mai apreciat film animat al lui Hayao Miyazaki, nu m-a emoţionat (probabil nici nu trebuia s-o facă).
Toată povestea s-a învârtit în jurul surorilor Mei şi Satsuki (prima - o fetiţă de 4 anişori şi cealaltă - 11 ani), tovarășii lui Totoro sunt "Pisica autobuz", Chu Totoro şi Chibi Totoro (Chu este cel măricel şi albăstrui, iar Chibi, cel micuţ şi alb), uitaţi poza care-i reprezintă: http://static.zerochan.net/Tonari.no.Totoro.full.69835.jpg
Filmul are o durată de aproximativ 1hr 30min, iar "Vecinul meu Totoro" din păcate, apare cam 20 de minute (sau chiar mai puţin), dac-aş face o comparaţie şi Godzilla (2014, cel de 123 minute) a avut foarte puţin SCREEN TIME, gen, doar 11 minute.
NO MATTER WHAT, o animaţie bună pe de-a-ntregul, în care DEFINITELY, copiii au multe de învăţat (părinţilor, încercaţi să nu le mai daţi Frozen sau alte desene animate fără niciun pic de simbolistică, mai bine le daţi ceva vechi şi bun, de exemplu: The Jungle Book (1967), Cinderella (1950), Snow White and the Seven Dwarfs (1937), Anastasia (1997), Beauty and the Beast (1991), The Lion King (1994); cu acestea am copilărit şi a fost perfect. Să nu uit, "Studioul Ghibli" care face cele mai bune animaţii japoneze).
Până acum a fost cel mai slăbuţ film de la acest minunat regizor, dar asta nu înseamnă că nu-i bun. Poate, dacă l-aş fi văzut de mic copil (gen, pe la 7-10 ani) şi nu în dimineaţa asta de 19 iulie (DigiFilm), mai mult ca sigur intram altcumva în poveste. Totuşi, uşor nasol că n-am avut scene mai multe cu Spiritul Pădurii (Totoro).
Doar părerea mea, cele mai bune, cu adevărat emoţionante animaţii ale lui Miyazaki sunt: The Wind Rises(2013, ultimul film făcut de el şi aşa va rămâne), Nausicaä of the Valley of the Wind (1984), Howl's Moving Castle (2004), Spirited Away (2001) şi Prinţesa Mononoke (1997).