Părerea criticului
Trance/Capcana minţii începe ca un film despre un jaf, dar continuă ca un film psihologic, în care manipularea este cuvântul de ordine. Protagoniştii sunt prinşi într-un puzzle al sugestiilor mentale, al căutării amintirilor şi - din acest punct de vedere - Trance seamănă cu Inception (2010, regia Christopher Nolan).
Numai că filmul lui Danny Boyle este realist, latura ştiinţifică a filmului nu depăşeşte limitele progreselor din domeniul psihologiei. Asta face filmul într-o oarecare măsură înfricoşător: înţelegem din film că, din punct de vedere clinic, e posibil ca sugestionarea unei persoane, prin hipnoză, să ducă la transformarea radicală a ei. Folosită în sens negativ (precum în film), e forma supremă de manipulare.
În Inception, se pleaca de la premisa că este posibil să pătrunzi în visul cuiva şi astfel să ai acces la subconştient, care păstrează cele mai adânci şi mai preţioase secrete, pe care să le furi. Filmul lui Boyle susţine, practic, aceeaşi ipoteză. Numai că psihologul nu intră în transă pentru a ajunge la subconştientul clientului său, pe când în Inception era necesar ca şi cel care urma să acceseze subconştientul victimei să intre în starea de somn. Partea de "fiction" din Inception se îmbogăţea cu imaginarea posibilităţii de construire a unor reţele mentale de protecţie împotriva extracţiei de informaţii, ce au dat de furcă personajului Dom Cobb (Leonardo DiCaprio) şi echipei sale.
Alternanţa dintre realitate şi sugestia hipnotică ne-au lăsat "în beznă" de mai multe ori pe parcursul filmului Trance, cu protagonistul, un anti-erou în fond, nu reuşim să găsim o punte de legătură - deşi la început regizorul foloseşte unghiul subiectiv de tip POV (point of view), în care pare că Simon (James McAvoy) ni se adresează direct, iar miza e cam subţire - ceata de infractori caută, în fond, un tablou, pe tot parcursul filmului...
Trance bifează, însă, la capitolul acţiune; montajul este nervos, twist-urile nu lipsesc, banda de infractori ce pun la cale furarea tabloului "Vrăjitoarele în aer" de Goya (în valoare de peste 25 de milioane de euro) practică tortura, iar hipnoterapeutul (Rosario Dawson) angajat să trateze amnezia protagonistului (McAvoy) va scoate la suprafaţă cele mai întunecate aspecte ale minţii lui.
Mai mult, Boyle are propria interpretare asupra noţiunii de femme fatale, Rosario Dawson reuşit să se ridice la înălţimea personajului ei. Pe lângă asta, ne-a amuzat că scenariştii au simţit nevoia să găsească în poveste justificări pentru nudul frontal al actriţei. Până la final, Boyle ne face să ne întrebăm dacă Simon este, cu adevărat, protagonistul poveştii. În mod cert, construcţia filmului ne distrage atenţia de la adevăratul personaj principal. E forma prin care însuşi Boyle îşi manipulează spectatorul.
James McAvoy este bun, aşa cum îl descopeream prima dată în The Last King of Scotland, iar Vincent Cassel are câteva licăriri de umanitate în portretizarea şefului bandei de hoţi.
Iubitorii de artă îşi vor clăti ochii cu o serie de tablouri celebre, cele mai multe adunate laolaltă în Capela Ronchamp din visul lui Simon.
Numai că filmul lui Danny Boyle este realist, latura ştiinţifică a filmului nu depăşeşte limitele progreselor din domeniul psihologiei. Asta face filmul într-o oarecare măsură înfricoşător: înţelegem din film că, din punct de vedere clinic, e posibil ca sugestionarea unei persoane, prin hipnoză, să ducă la transformarea radicală a ei. Folosită în sens negativ (precum în film), e forma supremă de manipulare.
În Inception, se pleaca de la premisa că este posibil să pătrunzi în visul cuiva şi astfel să ai acces la subconştient, care păstrează cele mai adânci şi mai preţioase secrete, pe care să le furi. Filmul lui Boyle susţine, practic, aceeaşi ipoteză. Numai că psihologul nu intră în transă pentru a ajunge la subconştientul clientului său, pe când în Inception era necesar ca şi cel care urma să acceseze subconştientul victimei să intre în starea de somn. Partea de "fiction" din Inception se îmbogăţea cu imaginarea posibilităţii de construire a unor reţele mentale de protecţie împotriva extracţiei de informaţii, ce au dat de furcă personajului Dom Cobb (Leonardo DiCaprio) şi echipei sale.
Alternanţa dintre realitate şi sugestia hipnotică ne-au lăsat "în beznă" de mai multe ori pe parcursul filmului Trance, cu protagonistul, un anti-erou în fond, nu reuşim să găsim o punte de legătură - deşi la început regizorul foloseşte unghiul subiectiv de tip POV (point of view), în care pare că Simon (James McAvoy) ni se adresează direct, iar miza e cam subţire - ceata de infractori caută, în fond, un tablou, pe tot parcursul filmului...
Trance bifează, însă, la capitolul acţiune; montajul este nervos, twist-urile nu lipsesc, banda de infractori ce pun la cale furarea tabloului "Vrăjitoarele în aer" de Goya (în valoare de peste 25 de milioane de euro) practică tortura, iar hipnoterapeutul (Rosario Dawson) angajat să trateze amnezia protagonistului (McAvoy) va scoate la suprafaţă cele mai întunecate aspecte ale minţii lui.
Mai mult, Boyle are propria interpretare asupra noţiunii de femme fatale, Rosario Dawson reuşit să se ridice la înălţimea personajului ei. Pe lângă asta, ne-a amuzat că scenariştii au simţit nevoia să găsească în poveste justificări pentru nudul frontal al actriţei. Până la final, Boyle ne face să ne întrebăm dacă Simon este, cu adevărat, protagonistul poveştii. În mod cert, construcţia filmului ne distrage atenţia de la adevăratul personaj principal. E forma prin care însuşi Boyle îşi manipulează spectatorul.
James McAvoy este bun, aşa cum îl descopeream prima dată în The Last King of Scotland, iar Vincent Cassel are câteva licăriri de umanitate în portretizarea şefului bandei de hoţi.
Iubitorii de artă îşi vor clăti ochii cu o serie de tablouri celebre, cele mai multe adunate laolaltă în Capela Ronchamp din visul lui Simon.
