Părerea criticului
Există un motiv întemeiat pentru care Transformers One se bucură de una dintre cele mai bune recepții pe care le-a primit orice film Transformers vreodată. Animația prezintă începuturile celor mai îndrăgite personaje ale seriei și evoluția lor din simpli mineri în transformeri legendari care au schimbat soarta planetei Cybertron, fiind totodată una dintre cele mai relatable povești din franciză.
Într-o perioadă cinematografică în care blockbusterele vechi sunt reciclate la nesfârșit pentru a aduce profit bazat pe nostalgie, fără prea multă atenție acordată scriiturii de personaj, filmul regizat de Josh Cooley (Toy Story 4) pare o gură de aer proaspăt. Nu doar că funcționează ca film de sine stătător, dar oferă fanilor deopotrivă vechi și noi o poveste complexă și credibilă care să justifice cum a apărut înverșunarea dintre cei doi aprigi dușmani, Optimus Prime și Megatron.
Impactul este chiar mai puternic când nu ești fan al seriei și vii la film fără să te documentezi, așadar neștiind că vizionezi un origin story. De ce? Pentru că, dacă ești ca mine și singurul personaj de care ai auzit e Optimus Prime, ajungi să te întrebi constant unde este și de ce nu apare în lista de prime-ri enumerați de protagoniști. Te întrebi unde se situează cronologic acest film în raport cu celelalte. Iar atunci când momentul adevărului vine, totul capătă înțelesuri nebănuite.
Pentru cei care totuși merg țintit la cinematograf și știu ce vor să vadă, șocul va fi să urmărească frumoasa relație de prietenie dintre Orion Pax și D-16, viitorii Optimus Prime și Megatron. Legătura lor este de-a dreptul emoționantă chiar și pentru un nou-venit ca mine, la fel cum este și ruptura dintre ei, datorată unei dezamăgiri de proporții. Atunci când mai mulți indivizi realizează că toată viața lor a fost o minciună, reacțiile pot varia. Unii își pot jura că vor crea o lume mai bună, în care toți să fie tratați egal, alții își pot canaliza toată energia în răzbunare și distrugere. Iar aceste două viziuni antitetice pot îndepărta chiar și cei mai apropiați companioni.
Împinși mereu de dorința lui Pax (Chris Hemsworth) de a arăta că sunt mai mult decât ceea ce societatea i-a desemnat, D (Brian Tyree Henry), Elita-1 (Scarlett Johansson) și B-127 (Keegan-Michael Key) ajung să își depășească – mai mult sau mai puțin din greșeală – statutul de muncitori fără nucleu, inferiori transformerilor. Dorința lor este de a crește în ochii ultimului Prime, Sentinel – conducătorul actual al planetei, considerat erou – însă aceasta se schimbă repede când cei patru descoperă un adevăr dureros.
O altă premieră interesantă va fi descoperirea planetei Cybertron, pe vremea când aceasta încă deținea resurse de energon – sursa primă de energie. Cu o estetică ce tinde spre cyberpunk în subteran și o înfățișare distopică la suprafață, lumea conturată relevă aceleași probleme ca a noastră: inechitate socială, corupție și prefăcătorie, presărate cu resemnare colectivă. Până într-un punct...
Deși este o poveste modelată după rețeta clasică a individului nesemnificativ care ajunge să facă lucruri extraordinare, ceea ce poate duce la o serie de clișee, în Transformers One se întâmplă destule lucruri impredictibile. Eroii nu câștigă mereu, uneori din cauza generozității lor, dar acest fapt doar arată potențialul lor adevărat.
Una dintre cele mai memorabile scene este cea în care privim în paralel – mulțumită montajului încrucișat– degradarea morală a lui D și renașterea lui Pax, momentul exact în care cei doi devin antagonistul și eroul pe care îi știm deja. Însă aceste cadre au o simbolistică aparte: paradoxal, cel care rămâne semeț în picioare se prăbușește la figurat, pe când cel care cade la propriu, Pax, se înalță mai sus decât ar fi sperat vreodată. Optimismul, entuziasmul și inițiativa de care a dat dovadă l-au transformat în Optimus Prime, pe când ura și neîncrederea paralizantă l-au împins pe fanul Megatronus Prime la decădere – o dinamică prezentă și în Star Wars (Anakin, Obi Wan) sau Game of Thrones (Daenerys – Jon Snow)
Transformers One este într-adevăr o animație care merită văzută indiferent de vârstă, fiindcă plasează o poveste profund umană într-o lume complet necunoscută, menținând un echilibru între umor de calitate, acțiune și dramatism.
Într-o perioadă cinematografică în care blockbusterele vechi sunt reciclate la nesfârșit pentru a aduce profit bazat pe nostalgie, fără prea multă atenție acordată scriiturii de personaj, filmul regizat de Josh Cooley (Toy Story 4) pare o gură de aer proaspăt. Nu doar că funcționează ca film de sine stătător, dar oferă fanilor deopotrivă vechi și noi o poveste complexă și credibilă care să justifice cum a apărut înverșunarea dintre cei doi aprigi dușmani, Optimus Prime și Megatron.
Impactul este chiar mai puternic când nu ești fan al seriei și vii la film fără să te documentezi, așadar neștiind că vizionezi un origin story. De ce? Pentru că, dacă ești ca mine și singurul personaj de care ai auzit e Optimus Prime, ajungi să te întrebi constant unde este și de ce nu apare în lista de prime-ri enumerați de protagoniști. Te întrebi unde se situează cronologic acest film în raport cu celelalte. Iar atunci când momentul adevărului vine, totul capătă înțelesuri nebănuite.
Pentru cei care totuși merg țintit la cinematograf și știu ce vor să vadă, șocul va fi să urmărească frumoasa relație de prietenie dintre Orion Pax și D-16, viitorii Optimus Prime și Megatron. Legătura lor este de-a dreptul emoționantă chiar și pentru un nou-venit ca mine, la fel cum este și ruptura dintre ei, datorată unei dezamăgiri de proporții. Atunci când mai mulți indivizi realizează că toată viața lor a fost o minciună, reacțiile pot varia. Unii își pot jura că vor crea o lume mai bună, în care toți să fie tratați egal, alții își pot canaliza toată energia în răzbunare și distrugere. Iar aceste două viziuni antitetice pot îndepărta chiar și cei mai apropiați companioni.
Împinși mereu de dorința lui Pax (Chris Hemsworth) de a arăta că sunt mai mult decât ceea ce societatea i-a desemnat, D (Brian Tyree Henry), Elita-1 (Scarlett Johansson) și B-127 (Keegan-Michael Key) ajung să își depășească – mai mult sau mai puțin din greșeală – statutul de muncitori fără nucleu, inferiori transformerilor. Dorința lor este de a crește în ochii ultimului Prime, Sentinel – conducătorul actual al planetei, considerat erou – însă aceasta se schimbă repede când cei patru descoperă un adevăr dureros.
O altă premieră interesantă va fi descoperirea planetei Cybertron, pe vremea când aceasta încă deținea resurse de energon – sursa primă de energie. Cu o estetică ce tinde spre cyberpunk în subteran și o înfățișare distopică la suprafață, lumea conturată relevă aceleași probleme ca a noastră: inechitate socială, corupție și prefăcătorie, presărate cu resemnare colectivă. Până într-un punct...
Deși este o poveste modelată după rețeta clasică a individului nesemnificativ care ajunge să facă lucruri extraordinare, ceea ce poate duce la o serie de clișee, în Transformers One se întâmplă destule lucruri impredictibile. Eroii nu câștigă mereu, uneori din cauza generozității lor, dar acest fapt doar arată potențialul lor adevărat.
Una dintre cele mai memorabile scene este cea în care privim în paralel – mulțumită montajului încrucișat– degradarea morală a lui D și renașterea lui Pax, momentul exact în care cei doi devin antagonistul și eroul pe care îi știm deja. Însă aceste cadre au o simbolistică aparte: paradoxal, cel care rămâne semeț în picioare se prăbușește la figurat, pe când cel care cade la propriu, Pax, se înalță mai sus decât ar fi sperat vreodată. Optimismul, entuziasmul și inițiativa de care a dat dovadă l-au transformat în Optimus Prime, pe când ura și neîncrederea paralizantă l-au împins pe fanul Megatronus Prime la decădere – o dinamică prezentă și în Star Wars (Anakin, Obi Wan) sau Game of Thrones (Daenerys – Jon Snow)
Transformers One este într-adevăr o animație care merită văzută indiferent de vârstă, fiindcă plasează o poveste profund umană într-o lume complet necunoscută, menținând un echilibru între umor de calitate, acțiune și dramatism.
