Părerea criticului
A comis-o din nou! M. Night Shyamalan, regizorul vestit pentru cum te ameţeşte să intri la filmele sale de la care ieşi apoi simţindu-te cumva păcălit, revine în atenţie cu Trap/Capcană misterioasă, un thriller cu bune şi rele despre un criminal în serie căruia autorităţile îi întind o capcană sub forma unui concert al unei cântăreţe populare. La sfârşit nici nu ştii ce să faci: să te enervezi din cauza finalurilor în rafală sau a abilităţii protagonistului de a se "teleporta" sau să te înclini în faţa extraordinarei nonşalanţe cu care M. Night Shyamalan te-a mai păcălit o dată, în timp ce te ţine captiv la un concert al fiicei sale, Saleka, gata să-ţi susure în ureche un R&B anost şi lipsit de zvâc.
Numai lucruri bune de zis despre Josh Hartnett, care dă totul în rolul lui Cooper, un tată venit cu fiica Riley (Ariel Donoghue) la mult-aşteptatul concert al unui idol al adolescenţilor, Lady Raven (Saleka Shyamalan). Nu trece mult şi Cooper devine tot mai suspicios din cauza apariţiei a tot mai multor poliţişti, iar curând devine clar că evenimentul nu este decât o capcană pentru prinderea unui notoriu criminal în serie, Măcelarul. Desigur, Măcelarul e chiar Cooper, iar acesta e gata de orice pentru a scăpa din capcană...
Un maestru al premiselor care la Hollywood se cheamă "high-concept" (elaborate sau inventive), dar adesea dezamăgitor puse în practică, M. Night Shyamalan face câteva alegeri de-a dreptul dubioase cu noul său film, astfel încât te întrebi uneori care îi sunt intenţiile. Desigur, regizorul vrea să te captiveze cu ingeniozitatea cu care protagonistul său dejoacă imensa desfăşurare de forţe ce i se aşterne împotrivă (ai impresia că o întreagă armată a venit doar pentru a prinde un om), dar strecoară printre carduri furate, manipulare, şantaj şi ameninţări şi o cantitate impresionantă de balast.
Sar în ochi, dar nu şi în urechi cele 14 (!) cântece compuse de Saleka special pentru Trap, pe care regizorul te obligă pur şi simplu să le vezi/asculţi (aşa cum cinematografele te obligă să vezi reclamele difuzate dinaintea filmelor, situaţie ce a generat expresia "public captiv"), chiar şi când protagoniştii nu sunt în sala de concerte. Te şi apucă râsul când Riley, care îşi exprimă în fel şi chip adoraţia pentru Lady Raven, tot iese din sala de concerte, ba să cumpere un tricouaş, ba să-şi caute tatăl, în încercări extrem de stângace ale scenariului de a face povestea să meargă mai departe şi a oferi noi informaţii publicului.
Poate că Trap nu este un film cu totul prost (la ieşirea din sala de cinema un grup din spatele meu a decretat că a fost "interesant"), dar te păcăleşte de prea multe ori ca să nu te enerveze şi, în funcţie de istoria ta cu M. Night Shyamalan, să nu-ţi reactiveze vechile frustrări provocate de Unbreakable, The Village, Lady in the Water, Signs, The Happening şi After Earth, cu toatele producţii atât de "greşite" încât te şi miri cum de acest regizor încă mai face filme la Hollywood. Dacă ţi-au plăcut toate aceste filme şi nu ai nicio obiecţie împotriva lor, atunci cel mai probabil o să-ţi placă şi Trap...
Senzaţia pe care ţi-o dă Trap este că Dexter (s-a anunţat recent că celebrul criminal în serie va fi resuscitat pentru un nou sequel) s-a dus, într-o clipă de rătăcire, la un concert Lady Gaga. Nici măcar premisa acestui fals concert nu-i aparţine lui M. Night Shyamalan, ea este inspirată din Operation Flagship, o celebră operaţiune din 1985 a autorităţilor americane, care au prins peste 100 de infractori evadaţi din închisoare momindu-i cu bilete gratuite la un derby de fotbal american.
Este amuzant şi faptul că mai toţi actorii din film îşi interpretează rolurile de parcă s-ar fi pregătit pentru o comedie de Judd Apatow, au aflat în ultima clipă că joacă într-un thriller şi nu au mai avut timp să-şi ajusteze gesturile şi mimica. Într-o nouă alegere stângace, M. Night Shyamalan insistă să discute şi despre bullying, iar tu mai ridici o dată din umeri şi te întrebi când naiba se termină totul. Nu se termină înainte de a descoperi că eroul se poate "teleporta" şi că este complet imun la somniferul cu care îşi ameţeşte de obicei victimele...
Numai lucruri bune de zis despre Josh Hartnett, care dă totul în rolul lui Cooper, un tată venit cu fiica Riley (Ariel Donoghue) la mult-aşteptatul concert al unui idol al adolescenţilor, Lady Raven (Saleka Shyamalan). Nu trece mult şi Cooper devine tot mai suspicios din cauza apariţiei a tot mai multor poliţişti, iar curând devine clar că evenimentul nu este decât o capcană pentru prinderea unui notoriu criminal în serie, Măcelarul. Desigur, Măcelarul e chiar Cooper, iar acesta e gata de orice pentru a scăpa din capcană...
Un maestru al premiselor care la Hollywood se cheamă "high-concept" (elaborate sau inventive), dar adesea dezamăgitor puse în practică, M. Night Shyamalan face câteva alegeri de-a dreptul dubioase cu noul său film, astfel încât te întrebi uneori care îi sunt intenţiile. Desigur, regizorul vrea să te captiveze cu ingeniozitatea cu care protagonistul său dejoacă imensa desfăşurare de forţe ce i se aşterne împotrivă (ai impresia că o întreagă armată a venit doar pentru a prinde un om), dar strecoară printre carduri furate, manipulare, şantaj şi ameninţări şi o cantitate impresionantă de balast.
Sar în ochi, dar nu şi în urechi cele 14 (!) cântece compuse de Saleka special pentru Trap, pe care regizorul te obligă pur şi simplu să le vezi/asculţi (aşa cum cinematografele te obligă să vezi reclamele difuzate dinaintea filmelor, situaţie ce a generat expresia "public captiv"), chiar şi când protagoniştii nu sunt în sala de concerte. Te şi apucă râsul când Riley, care îşi exprimă în fel şi chip adoraţia pentru Lady Raven, tot iese din sala de concerte, ba să cumpere un tricouaş, ba să-şi caute tatăl, în încercări extrem de stângace ale scenariului de a face povestea să meargă mai departe şi a oferi noi informaţii publicului.
Poate că Trap nu este un film cu totul prost (la ieşirea din sala de cinema un grup din spatele meu a decretat că a fost "interesant"), dar te păcăleşte de prea multe ori ca să nu te enerveze şi, în funcţie de istoria ta cu M. Night Shyamalan, să nu-ţi reactiveze vechile frustrări provocate de Unbreakable, The Village, Lady in the Water, Signs, The Happening şi After Earth, cu toatele producţii atât de "greşite" încât te şi miri cum de acest regizor încă mai face filme la Hollywood. Dacă ţi-au plăcut toate aceste filme şi nu ai nicio obiecţie împotriva lor, atunci cel mai probabil o să-ţi placă şi Trap...
Senzaţia pe care ţi-o dă Trap este că Dexter (s-a anunţat recent că celebrul criminal în serie va fi resuscitat pentru un nou sequel) s-a dus, într-o clipă de rătăcire, la un concert Lady Gaga. Nici măcar premisa acestui fals concert nu-i aparţine lui M. Night Shyamalan, ea este inspirată din Operation Flagship, o celebră operaţiune din 1985 a autorităţilor americane, care au prins peste 100 de infractori evadaţi din închisoare momindu-i cu bilete gratuite la un derby de fotbal american.
Este amuzant şi faptul că mai toţi actorii din film îşi interpretează rolurile de parcă s-ar fi pregătit pentru o comedie de Judd Apatow, au aflat în ultima clipă că joacă într-un thriller şi nu au mai avut timp să-şi ajusteze gesturile şi mimica. Într-o nouă alegere stângace, M. Night Shyamalan insistă să discute şi despre bullying, iar tu mai ridici o dată din umeri şi te întrebi când naiba se termină totul. Nu se termină înainte de a descoperi că eroul se poate "teleporta" şi că este complet imun la somniferul cu care îşi ameţeşte de obicei victimele...
