Părerea criticului
Premiera internațională a filmului românesc Trei kilometri până la capătul lumii a avut loc vineri după-amiază la Cannes într-o zi însorită cu cer senin atât pentru cinefili, cât și pentru cinematografia românească.
Al treilea lungmetraj al cineastului, scenaristului și actorului român Emanuel Pârvu a fost proiectat vineri pe marele ecran din Grand Théâtre Lumière, într-o zi în care s-au mai văzut în aceeași sală Megalopolis de Francis Ford Coppola, premiera filmului Kinds of Kindness de Yorgos Lanthimos și cea de la Oh, Canada de Paul Schrader. Filmul este co-scris de regizor și de Miruna Berescu, cea din urmă fiind și producătoarea tuturor celor trei lungmetraje realizate până acum de Pârvu prin asociația FAMart.
Trei kilometri până la capătul lumii este o dramă puternică, nuanțată, despre imposibilitatea iubirii necondiționate atunci când nu îi lăsăm pe ceilalți să ne împărtășească experiența lor de viață. Este un film cu tematică LGBTQIA+ într-o țară cu tendințe preponderent conservatoare, ce nu produce de regulă povești care să integreze minoritățile. Importantă de menționat este declarația lui Emanuel Pârvu de la conferința de presă de la Cannes în ceea ce privește acest subiect, regizorul român spunând că poate vedea progrese în societatea românească cu privire la acceptarea comunității LGBTQ, dar că încă nu am ajuns la nivelul Europei de Vest. Adevăratul merit al peliculei stă însă în explorarea cu multă grijă și empatie a unei povești de viață sfâșietoare pe care, din păcate, unii tineri români au trăit-o sau poate încă o trăiesc în doze mai mici sau mai mari în societatea noastră.
Precum în precedentele sale două lungmetraje, Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor și Mikado / Marocco în care se concentrează pe drame de familie și tineri adolescenți încercați (care vin din orfelinate și, respectiv, cărora nu li se permite să ia decizii pentru ei înșiși), în Trei kilometri până la capătul lumii este ilustrată povestea lui Adi (Ciprian Chiujdea), un băiat de 17 ani, care este bătut în satul izolat din Delta Dunării unde stă peste vară pentru că este prins sărutându-se cu "un turist" venit din București. Tatăl său (Bogdan Dumitrache) depune o plângere polițistului satului (Valeriu Andriuță), care începe să investigheze ce s-a întâmplat, descoperind curând adevărul.
Pe măsură ce filmul se derulează, se țese o pânză încâlcită de corupție și minciuni. Este foarte interesantă alegerea cineastului de a se concentra pe punctul de vedere al societății, al sătenilor: "Nu spunem o poveste din perspectiva lui [Adi] pentru că nu îndrăznesc să intru într-un teritoriu cu atâtea răni. Este un teritoriu în care nu poți intra cu bocancii... când vine vorba de sufletul unei ființe umane, ai nevoie de blândețe", a declarat Pârvu la conferința de presă. Se pot înțelege facil motivațiile și perspectivele tuturor sătenilor, nefiind niciunul cu adevărat malefic. Nici măcar Zențov (Richard Bovnoczki), un bărbat influent ce poate manipula poliția din zonă, nu este un răufăcător. Până și acesta acționează numai pentru a-și salva băieții de a ajunge la închisoare. Înțelegem că atât vecinii - polițistul Pandele, preotul satului (Adrian Titieni) - cât și tatăl și mama (Laura Vasiliu) pun mult mai mult preț pe "ce zice satul" și pe "vindecarea" băiatului decât pe faptul că Adi a fost agresat serios. Odată ce încep să se afle adevăratele motive, tânărul este din ce în ce mai izolat și, culmea, singurul care nu apucă niciodată să își spună povestea. Părinții, de asemenea, eșuează în rolul lor de a oferi dragoste necondiționată propriului fiu, tratându-l ca pe un om bolnav care nu știe ce este cel mai bine pentru el însuși. Mai mult, adevărata dramă nu este bătaia propriu-zisă (desigur, și aceasta de neconceput într-o societate inclusivă), ci faptul că procesul de maturizare și auto-cunoaștere al lui Adi se ciocnește violent cu valorile tradiționale ale părinților și vecinilor din sat.
Protagonistul este interpretat de Ciprian Chiujdea, un membru al comunității LGBTQ, care impresionează printr-un rol extrem de matur și solid, deși se află la lungmetrajul său de debut. În conferința de presă de la Cannes, acesta a declarat că provine din Tulcea și că, într-un fel, i-a fost mai ușor să interpreteze acest rol pentru că și-a amintit anumite momente dificile trăite în copilărie, dar nu la același nivel pe care îl propune filmul. "Acest lucru nu m-a durut, ci mi-a amintit că m-am vindecat de ce am trăit", a precizat Chiujdea. Deseori de-a lungul filmului vocea lui Adi este înlocuită cu privirile lui pline de înțeles, care transmit mai mult decât orice cuvinte. Laura Vasiliu reușește de asemenea să creeze un rol complex, mama fiind divizată într-o continuă luptă între iubirea maternă și dorința de a face ce crede că este mai bine pentru copilul ei, deși împotriva voinței lui. Bogdan Dumitrache, Valeriu Andriuță și Richard Bovnoczki realizează de asemenea roluri credibile. Adrian Titieni, deși nu apare prea des, se remarcă prin interpretarea preotului satului, nu numai reușind să facă publicul de la premieră să râdă de două ori prin replicile sale, dar mai târziu și emanând forță într-o scenă de exorcizare extrem de intensă.
Alegerea locației este de asemenea un aspect interesant, întrucât Sfântu Gheorghe, satul izolat din Delta Dunării (din care se poate ieși numai cu barca) devine curând un loc sufocant pentru protagonistul filmului, singura șansă a sa pentru a putea trăi în compatibilitate cu propria identitate reprezentând evadarea. De asemenea, este interesant de notat faptul că în acest sat are loc și festivalul de film internațional Anonimul, organizat de producătoarea Miruna Berescu de peste 20 de ani, ceea ce face ca vara să vină turiști numeroși în această parte a Deltei Dunării. Peisajele idilice, frumoase, cu apusurile din sat ce afișează un ținut vast și liber (turnate în format widescreen cu măiestrie de directorul de imagine Silviu Stavilă, și el la a treia colaborare cu Pârvu), creează un contrast puternic cu sentimentul de claustrofobie pe care Adi îl experimentează atunci când este încolțit din toate părțile de ideologia tradițională a celorlalți. Într-un astfel de cadru natural ar putea cu toții să fie liberi, dar asta numai dacă ar renunța la prejudecăți și s-ar putea accepta unii pe ceilalți așa cum sunt.
Al treilea lungmetraj al cineastului, scenaristului și actorului român Emanuel Pârvu a fost proiectat vineri pe marele ecran din Grand Théâtre Lumière, într-o zi în care s-au mai văzut în aceeași sală Megalopolis de Francis Ford Coppola, premiera filmului Kinds of Kindness de Yorgos Lanthimos și cea de la Oh, Canada de Paul Schrader. Filmul este co-scris de regizor și de Miruna Berescu, cea din urmă fiind și producătoarea tuturor celor trei lungmetraje realizate până acum de Pârvu prin asociația FAMart.
Trei kilometri până la capătul lumii este o dramă puternică, nuanțată, despre imposibilitatea iubirii necondiționate atunci când nu îi lăsăm pe ceilalți să ne împărtășească experiența lor de viață. Este un film cu tematică LGBTQIA+ într-o țară cu tendințe preponderent conservatoare, ce nu produce de regulă povești care să integreze minoritățile. Importantă de menționat este declarația lui Emanuel Pârvu de la conferința de presă de la Cannes în ceea ce privește acest subiect, regizorul român spunând că poate vedea progrese în societatea românească cu privire la acceptarea comunității LGBTQ, dar că încă nu am ajuns la nivelul Europei de Vest. Adevăratul merit al peliculei stă însă în explorarea cu multă grijă și empatie a unei povești de viață sfâșietoare pe care, din păcate, unii tineri români au trăit-o sau poate încă o trăiesc în doze mai mici sau mai mari în societatea noastră.
Precum în precedentele sale două lungmetraje, Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor și Mikado / Marocco în care se concentrează pe drame de familie și tineri adolescenți încercați (care vin din orfelinate și, respectiv, cărora nu li se permite să ia decizii pentru ei înșiși), în Trei kilometri până la capătul lumii este ilustrată povestea lui Adi (Ciprian Chiujdea), un băiat de 17 ani, care este bătut în satul izolat din Delta Dunării unde stă peste vară pentru că este prins sărutându-se cu "un turist" venit din București. Tatăl său (Bogdan Dumitrache) depune o plângere polițistului satului (Valeriu Andriuță), care începe să investigheze ce s-a întâmplat, descoperind curând adevărul.
Pe măsură ce filmul se derulează, se țese o pânză încâlcită de corupție și minciuni. Este foarte interesantă alegerea cineastului de a se concentra pe punctul de vedere al societății, al sătenilor: "Nu spunem o poveste din perspectiva lui [Adi] pentru că nu îndrăznesc să intru într-un teritoriu cu atâtea răni. Este un teritoriu în care nu poți intra cu bocancii... când vine vorba de sufletul unei ființe umane, ai nevoie de blândețe", a declarat Pârvu la conferința de presă. Se pot înțelege facil motivațiile și perspectivele tuturor sătenilor, nefiind niciunul cu adevărat malefic. Nici măcar Zențov (Richard Bovnoczki), un bărbat influent ce poate manipula poliția din zonă, nu este un răufăcător. Până și acesta acționează numai pentru a-și salva băieții de a ajunge la închisoare. Înțelegem că atât vecinii - polițistul Pandele, preotul satului (Adrian Titieni) - cât și tatăl și mama (Laura Vasiliu) pun mult mai mult preț pe "ce zice satul" și pe "vindecarea" băiatului decât pe faptul că Adi a fost agresat serios. Odată ce încep să se afle adevăratele motive, tânărul este din ce în ce mai izolat și, culmea, singurul care nu apucă niciodată să își spună povestea. Părinții, de asemenea, eșuează în rolul lor de a oferi dragoste necondiționată propriului fiu, tratându-l ca pe un om bolnav care nu știe ce este cel mai bine pentru el însuși. Mai mult, adevărata dramă nu este bătaia propriu-zisă (desigur, și aceasta de neconceput într-o societate inclusivă), ci faptul că procesul de maturizare și auto-cunoaștere al lui Adi se ciocnește violent cu valorile tradiționale ale părinților și vecinilor din sat.
Protagonistul este interpretat de Ciprian Chiujdea, un membru al comunității LGBTQ, care impresionează printr-un rol extrem de matur și solid, deși se află la lungmetrajul său de debut. În conferința de presă de la Cannes, acesta a declarat că provine din Tulcea și că, într-un fel, i-a fost mai ușor să interpreteze acest rol pentru că și-a amintit anumite momente dificile trăite în copilărie, dar nu la același nivel pe care îl propune filmul. "Acest lucru nu m-a durut, ci mi-a amintit că m-am vindecat de ce am trăit", a precizat Chiujdea. Deseori de-a lungul filmului vocea lui Adi este înlocuită cu privirile lui pline de înțeles, care transmit mai mult decât orice cuvinte. Laura Vasiliu reușește de asemenea să creeze un rol complex, mama fiind divizată într-o continuă luptă între iubirea maternă și dorința de a face ce crede că este mai bine pentru copilul ei, deși împotriva voinței lui. Bogdan Dumitrache, Valeriu Andriuță și Richard Bovnoczki realizează de asemenea roluri credibile. Adrian Titieni, deși nu apare prea des, se remarcă prin interpretarea preotului satului, nu numai reușind să facă publicul de la premieră să râdă de două ori prin replicile sale, dar mai târziu și emanând forță într-o scenă de exorcizare extrem de intensă.
Alegerea locației este de asemenea un aspect interesant, întrucât Sfântu Gheorghe, satul izolat din Delta Dunării (din care se poate ieși numai cu barca) devine curând un loc sufocant pentru protagonistul filmului, singura șansă a sa pentru a putea trăi în compatibilitate cu propria identitate reprezentând evadarea. De asemenea, este interesant de notat faptul că în acest sat are loc și festivalul de film internațional Anonimul, organizat de producătoarea Miruna Berescu de peste 20 de ani, ceea ce face ca vara să vină turiști numeroși în această parte a Deltei Dunării. Peisajele idilice, frumoase, cu apusurile din sat ce afișează un ținut vast și liber (turnate în format widescreen cu măiestrie de directorul de imagine Silviu Stavilă, și el la a treia colaborare cu Pârvu), creează un contrast puternic cu sentimentul de claustrofobie pe care Adi îl experimentează atunci când este încolțit din toate părțile de ideologia tradițională a celorlalți. Într-un astfel de cadru natural ar putea cu toții să fie liberi, dar asta numai dacă ar renunța la prejudecăți și s-ar putea accepta unii pe ceilalți așa cum sunt.
