Tristana (1970)

Chiar daca nu e cel mai bun film semnat de Bunuel, merita vazut, macar pentru interpretarea actorilor din rolurile principale.

Mi-a plăcut mai mult Viridiana, dar şi această dramă semnată Luis Buñuel s-a dovedit a fi una interesantă, mai ales că intensitatea ei sporeşte mult pe măsură ce se apropie de final. Cineastul spaniol pune accentul pe latura psihologică, pe temperamentul personajelor, pe moravuri, rezultând un tablou inedit şi care va incita privitorul la o reflecţie mai profundă asupra naturii şi condiţiei umane. Interpretarea actoricească este remarcabilă, iar Catherine Deneuve străluceşte în special în partea a doua, cu accent pe latura întunecată, perfidă a Tristanei (prilej cu care aş remarca faptul că ar fi meritat dezvoltată mai mult această parte a doua; chiar dacă finalul este unul mulţumitor şi oferă răspunsurile aşteptate, poate că vine un pic cam brusc). O peliculă clasică pe care am urmărit-o cu reală plăcere.

　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　

Drama unei orfane care, după o încercare neizbutită de a fugi din atmosfera în care trăieşte, se întoarce infirmă şi dezamăgită la viaţa ipocrită de dinainte...

Un film foarte captivant și foarte puternic emotional, care ne aruncă în abisul unor relati romantice tragice.

Dintre toate filmele lui Bunuel văzute până acum, Tristana mi s-a părut bizar. Poate din cauză că nu am reușit să fiu de partea niciunui personaj, nici să înțeleg de ce se comportă fiecare atât de ciudat. Don Lope (în interpretarea lui Fernando Rey, actorul pe care Bunuel îl are la inimă în multe dintre filmele sale) reușește să redea nostalgia tinereții pierdute. Este posesiv în dragostea lui pentru Tristanta dar ajunge să înțeleagă dorința ei pentru libertate. Tânăra intră în viață cu stângul, cu dezgust. Se maturizează într-o atmosferă de care ar vrea mai mult să fugă. Faptul că reușește să zboare departe pentru ceva timp, mă face să cred că abia atunci începe să trăiască cu adevărat. Dar, ceva trebuie să se întâmple pentru a-i devia planurile. Finalul este dur. Tristana încearcă să ofere înapoi tot ce a primit, așa cum a simțit pe propria piele: o dragoste distorsionată. Scaunul cu rotile este un simbol existent aici, la fel ca-n Belle de Jour, al sentimentelor înghețate. De data aceasta, femeia este cea vizată.