Trois exercices d'interpretation (2013)

Maestrul Cristi Puiu ne uimeste mereu cu filme din ce in ce mai proaste. Cine ar fi crezut ca poate realiza ceva mai prost primit decat Aurora in 2010? Dar iata ca vine si cu piatra asta filosofală , 3 ani mai tarziu. Si nu inteleg de ce este considerat un "film romanesc" .. Actorii sunt toti francezi, anonimi si anodini. A...stiu de ce . Pentru ca nu are nicio actiune si cea mai mare parte a lui se desfasoara in interiorul unor case( aka apartamentul din filmul romanesc) si in semiîntuneric..nu stii daca asa e imaginea filmului sau ti s a defectat televizorul...Economia de curent romaneasca.

Mie mi-a placut foarte mult. Filmul este strabatut de un aer de spiritualitate chiar si daca ai face abstractie de discutiile despre religie in care se ambaleaza personajele (care discutii, intre noi fie vorba, ca sa le intelegi pe deplin ar trebui sa ai creierul unui Andrei Plesu), de 3 ori cite 4. Iar finalul este o "Cina de taina", in care intunericul si luminile care cad pe fetele actorilor si miscarea aparatului de filmat dau intregii scene un aer biblic. Un aer biblic, dar cu tusa postmoderna: nu 12 apostoli, ci doar 11, si cu un ris final ca si cum Puiu ar vrea sa ne intrebe "Ce, chiar m-ati luat in serios?!"

Am vazut fimul la TIFF (adica Toronto International Film Festival) intr-o sala in care nu cred ca eram mai mult de 15 persoane, dintre care cam jumatate au adormit. Cei care nu am dormit am avut privilegiul sa gustam poanta din exercitiul al doilea, cam la vreo trei sferturi de ora de la inceperea filmului, cind un personaj comenteaza despre filmul lui Apichatpong "Filmul asta este o prostie. Ne uitam la el de 45 de minute si nu se intimpla nimic."

Aminteste putin de Nouvelle Vague. Ca film, e foarte lent, ceea ce pentru Cristi Puiu este deja o marca inregistrata. Merita vazut strict ca un exercitiu.