Acțiunea romanului SF "E greu să fii zeu", al fraților Strugațki, are loc pe planeta Arkanar, o lume rămasă în Evul Mediu. Aici este trimis Don Rumata (Leonid Yarmolnik), un pământean considerat de unii că ar avea origini zeiești, să observe această clasă de oameni ce trec printr-o viață alb-negru, mocirloasă și oribilă, dar fără să poată să schimbe nimic. Specific acestei lumi sunt oamenii lipsiți de orice caracteristică înălțătoare, mizerabili, urâți și neputincioși, condamnați să se cațere unul peste altul pentru eternitate în noroi și sânge. Atmosfera este asaltată de tiranie și mici războaie între grupuri numiți "Negrii" și "Griii", iar în mijlocul acestora trece Don Rumata în armura sa de baron, dar neputincios să oprească destrămarea lumii. Integrându-se printre nativi, devine greu de distins printre locuitorii ce plănuiesc uciderea a ceea ce numesc ei "intelectualitatea", adică toți oamenii ce știu să scrie sau să citească, printre aceștia poeții, conducătorii sau chiar și vrăjitoarele. Toate aceste lucruri creează o autentică operă de artă, un coșmar consternant ce face o panoramă ireală și aproape suprarealistă a unei epoci a omenirii.
În ultimul său film, Aleksei German face un tur de forță de aproape trei ore în care prezintă personaje ce trec prin fața camerei, se adresează aproape jovial, și în același timp au doar câteva remarci ce nu contribuie la derularea acțiunii. Camera funcționează ca un personaj nevăzut, uneori participanții adresându-se chiar obiectivului, de parcă ar dori o reacție spectatorilor. Această abordare a narațiunii este deranjantă inițial și creează dificultăți în urmărire, dar provoacă o experiență unică. Camera doar urmează călătoria lui Don Rumata ce rătăcește prin Arkanar unde cei care ar fi putut eleva omenirea se află înecați în mlaștini, sfârtecați sau torturați și lăsați printre cadavre pentru a fi ciuguliți de corbi. Scufundat în această societate, Rumata nu are cum să nu se simtă înjosit, urmând chiar să-și repudieze "calitatea" sa de "zeu" neputincios. Aleksei German vorbește de fapt despre destinul artistului constrâns de o societate totalitară, făcând un film poate mai personal decât lasă de înțeles. Prin modul de a arăta cum toți sunt victime într-un stat stalinist își (re)creează propria sa experiență cu această societate.
German a plănuit patru decenii adaptarea acestui roman și a petrecut șase ani filmând și încă șase editând, din păcate nereușind să-și vadă creația terminată. Filmul, deși greu de parcurs, este bizar, avangardist și revelator, poate excesiv de grotesc, însă memorabil. Un dans macabru ce se rotește încontinuu până la amarul sfârșit. În ultima scenă, pe fundalul unei melodii de jazz, un copil ce vine din depărtare cu tatăl său de mână prin zăpadă, îl întreabă pe acesta: "Îți place muzica asta?". El răspunde că nu știe, iar copilul îi spune: "Îmi face burtica să mă doară. Da." Cinci călăreți trec pe drumul negru și se pierd în zare, iar camera apune peste această lume lăsând-o în întuneric.
În ultimul său film, Aleksei German face un tur de forță de aproape trei ore în care prezintă personaje ce trec prin fața camerei, se adresează aproape jovial, și în același timp au doar câteva remarci ce nu contribuie la derularea acțiunii. Camera funcționează ca un personaj nevăzut, uneori participanții adresându-se chiar obiectivului, de parcă ar dori o reacție spectatorilor. Această abordare a narațiunii este deranjantă inițial și creează dificultăți în urmărire, dar provoacă o experiență unică. Camera doar urmează călătoria lui Don Rumata ce rătăcește prin Arkanar unde cei care ar fi putut eleva omenirea se află înecați în mlaștini, sfârtecați sau torturați și lăsați printre cadavre pentru a fi ciuguliți de corbi. Scufundat în această societate, Rumata nu are cum să nu se simtă înjosit, urmând chiar să-și repudieze "calitatea" sa de "zeu" neputincios. Aleksei German vorbește de fapt despre destinul artistului constrâns de o societate totalitară, făcând un film poate mai personal decât lasă de înțeles. Prin modul de a arăta cum toți sunt victime într-un stat stalinist își (re)creează propria sa experiență cu această societate.
German a plănuit patru decenii adaptarea acestui roman și a petrecut șase ani filmând și încă șase editând, din păcate nereușind să-și vadă creația terminată. Filmul, deși greu de parcurs, este bizar, avangardist și revelator, poate excesiv de grotesc, însă memorabil. Un dans macabru ce se rotește încontinuu până la amarul sfârșit. În ultima scenă, pe fundalul unei melodii de jazz, un copil ce vine din depărtare cu tatăl său de mână prin zăpadă, îl întreabă pe acesta: "Îți place muzica asta?". El răspunde că nu știe, iar copilul îi spune: "Îmi face burtica să mă doară. Da." Cinci călăreți trec pe drumul negru și se pierd în zare, iar camera apune peste această lume lăsând-o în întuneric.