Părerea criticului
Documentaristul Daniel Roher trece la ficțiune cu un thriller despre un acordor de piane al cărui auz perfect se dovedește la fel de util la deschiderea seifurilor
După Navalny, documentarul care i-a adus Oscarul în 2023, canadianul Daniel Roher își face acum debutul în ficțiune, iar rezultatul e surprinzător de bun pentru cineva aflat la primul lungmetraj de acest fel. Tuner a avut premiera mondială la Festivalul de Film de la Telluride, iar la noi a putut fi văzut prima dată la American Independent Film Festival, urmând să fie disponibil la cinema începând cu 19 iunie. Premisa e cât se poate de ofertantă: Niki (Leo Woodall), fost copil-minune al pianului, are un auz atât de fin încât poate acorda orice Steinway, dar poate folosi acest talent și la spargerea seifurilor. Auzul reprezintă însă și un blestem, fiindcă Niki suferă de hiperacuzie, o sensibilitate care transformă cele mai banale zgomote în ceva insuportabil (de aici și dopurile pe care le poartă mai tot timpul). Per ansamblu, Tuner e un thriller curat și captivant, care își face bine treaba, chiar dacă se mai sprijină pe alocuri pe niște clișee.
Povestea îl urmărește pe Niki în vreme ce își câștigă existența alături de Harry Horowitz (Dustin Hoffman), un acordor bătrân care i-a fost mentor și figură paternă. Totul se schimbă atunci când, dintr-o pură întâmplare, Niki descoperă că urechea lui poate deschide și seifuri. Talentul său este observat rapid de Uri (Lior Raz), un personaj expat, care conduce o așa-zisă firmă de securitate și care îl atrage treptat în lumea spargerilor. Niki are și un motiv întemeiat să accepte, întrucât facturile de la spitalul unde ajunge Harry sunt tot mai mari. În același timp, el o cunoaște pe Ruthie (Havana Rose Liu), o studentă la compoziție care trăiește exact visul la care el a renunțat și care speră să prindă un internship la un compozitor celebru (Jean Reno, într-un cameo bine ales), iar între cei doi se aprinde o scânteie.
Punctul forte al filmului este felul în care ne apropie de perspectiva protagonistului. Roher și echipa lui mizează totul pe un subiectivism sonor: prin cadre strânse și un sound design în care totul e amplificat, ajungem să auzim lumea exact așa cum o percepe și Niki. Când se concentrează pe mecanismul unui seif, fiecare clic și fiecare rotiță capătă o claritate aproape tactilă și tensiunea crește fără să fie nevoie de vreun artificiu suplimentar. Iar când peste el dau zgomote prea puternice, îl simțim cum se destabilizează fizic și mental. Este tipul de atenție fină la sunet care amintește de Whiplash, iar accentul nu cade niciodată pe exploatarea superficială a dizabilității (la sunet a lucrat, printre alții, și Johnnie Burn, sound designer-ul de la The Zone of Interest, film pentru care a luat Oscarul pentru cel mai bun sunet). Montajul lui Greg O'Bryant și imaginea semnată de Lowell Meyer contribuie la atmosfera tensionată și palpitantă, mai ales în secvențele de spargere, filmate din unghiuri cât se poate de inventive.
În ceea ce privește actoria, Tuner e mai întâi de toate filmul care îl confirmă pe Leo Woodall ca având potențial de a deveni un nou star al generației sale. După rolul din sezonul 2 din The White Lotus, acesta este primul lungmetraj pe care îl duce aproape singur în spate, și o face convingător, construindu-și personajul mai mult din priviri și tăceri decât din replici. El are o chimie foarte bună cu Havana Rose Liu, iar cearta dintre cei doi spre final - izbucnită din invidia lui Niki, care îi aruncă în față că a fost cândva un pianist mai bun decât va fi ea vreodată - este printre cele mai credibile și puternice secvențe ale filmului. Dustin Hoffman, dublu laureat Oscar, e o surpriză plăcută în rolul lui Harry, deși nu apare atât de mult pe cât publicul și-ar putea dori. Iar Lior Raz (cunoscut pentru Fauda) reușește o tranziție impresionantă pe care n-o prea vezi venind: dacă la început Uri pare aproape simpatic, pe parcurs alunecă tot mai adânc spre o zonă monstruoasă.
Muzica merită și ea menționată. Coloana sonoră a lui Will Bates alternează jazzul cu sunetele electronice, despărțind parcă cele două vieți ale lui Niki, în vreme ce pasajele de pian poartă semnătura lui Marius de Vries. Nu tot ce ține de scenariu funcționează însă la fel de bine. Tuner rămâne pe alocuri o poveste de tip boy meets girl, boy loses girl (băiatul întâlnește fata, băiatul pierde fata...) și tot așa, iar unele răsturnări de situație sunt previzibile, mai ales pentru publicul mai experimentat cu astfel de filme.
Cu toate astea, Tuner este unul dintre cele mai plăcute thrillere ale verii, fiind inteligent, bine ritmat și surprinzător de cald pentru un film cu seifuri sparte și mafioți. Este de lăudat mai ales cum se joacă cu ideea de perfecțiune - acordorii, ni se spune, urăsc „cuvântul cu P”, fiindcă armonia nu e niciodată perfectă, ci doar un echilibru fragil între cele 88 de clape ale pianului. La fel este și filmul: imperfect, dar acordat exact cât trebuie. Iar dacă urechea lui Niki știe să găsească nota corectă în haos, Roher pare să fi prins și el tonul potrivit pentru acest debut în ficțiune.
După Navalny, documentarul care i-a adus Oscarul în 2023, canadianul Daniel Roher își face acum debutul în ficțiune, iar rezultatul e surprinzător de bun pentru cineva aflat la primul lungmetraj de acest fel. Tuner a avut premiera mondială la Festivalul de Film de la Telluride, iar la noi a putut fi văzut prima dată la American Independent Film Festival, urmând să fie disponibil la cinema începând cu 19 iunie. Premisa e cât se poate de ofertantă: Niki (Leo Woodall), fost copil-minune al pianului, are un auz atât de fin încât poate acorda orice Steinway, dar poate folosi acest talent și la spargerea seifurilor. Auzul reprezintă însă și un blestem, fiindcă Niki suferă de hiperacuzie, o sensibilitate care transformă cele mai banale zgomote în ceva insuportabil (de aici și dopurile pe care le poartă mai tot timpul). Per ansamblu, Tuner e un thriller curat și captivant, care își face bine treaba, chiar dacă se mai sprijină pe alocuri pe niște clișee.
Povestea îl urmărește pe Niki în vreme ce își câștigă existența alături de Harry Horowitz (Dustin Hoffman), un acordor bătrân care i-a fost mentor și figură paternă. Totul se schimbă atunci când, dintr-o pură întâmplare, Niki descoperă că urechea lui poate deschide și seifuri. Talentul său este observat rapid de Uri (Lior Raz), un personaj expat, care conduce o așa-zisă firmă de securitate și care îl atrage treptat în lumea spargerilor. Niki are și un motiv întemeiat să accepte, întrucât facturile de la spitalul unde ajunge Harry sunt tot mai mari. În același timp, el o cunoaște pe Ruthie (Havana Rose Liu), o studentă la compoziție care trăiește exact visul la care el a renunțat și care speră să prindă un internship la un compozitor celebru (Jean Reno, într-un cameo bine ales), iar între cei doi se aprinde o scânteie.
Punctul forte al filmului este felul în care ne apropie de perspectiva protagonistului. Roher și echipa lui mizează totul pe un subiectivism sonor: prin cadre strânse și un sound design în care totul e amplificat, ajungem să auzim lumea exact așa cum o percepe și Niki. Când se concentrează pe mecanismul unui seif, fiecare clic și fiecare rotiță capătă o claritate aproape tactilă și tensiunea crește fără să fie nevoie de vreun artificiu suplimentar. Iar când peste el dau zgomote prea puternice, îl simțim cum se destabilizează fizic și mental. Este tipul de atenție fină la sunet care amintește de Whiplash, iar accentul nu cade niciodată pe exploatarea superficială a dizabilității (la sunet a lucrat, printre alții, și Johnnie Burn, sound designer-ul de la The Zone of Interest, film pentru care a luat Oscarul pentru cel mai bun sunet). Montajul lui Greg O'Bryant și imaginea semnată de Lowell Meyer contribuie la atmosfera tensionată și palpitantă, mai ales în secvențele de spargere, filmate din unghiuri cât se poate de inventive.
În ceea ce privește actoria, Tuner e mai întâi de toate filmul care îl confirmă pe Leo Woodall ca având potențial de a deveni un nou star al generației sale. După rolul din sezonul 2 din The White Lotus, acesta este primul lungmetraj pe care îl duce aproape singur în spate, și o face convingător, construindu-și personajul mai mult din priviri și tăceri decât din replici. El are o chimie foarte bună cu Havana Rose Liu, iar cearta dintre cei doi spre final - izbucnită din invidia lui Niki, care îi aruncă în față că a fost cândva un pianist mai bun decât va fi ea vreodată - este printre cele mai credibile și puternice secvențe ale filmului. Dustin Hoffman, dublu laureat Oscar, e o surpriză plăcută în rolul lui Harry, deși nu apare atât de mult pe cât publicul și-ar putea dori. Iar Lior Raz (cunoscut pentru Fauda) reușește o tranziție impresionantă pe care n-o prea vezi venind: dacă la început Uri pare aproape simpatic, pe parcurs alunecă tot mai adânc spre o zonă monstruoasă.
Muzica merită și ea menționată. Coloana sonoră a lui Will Bates alternează jazzul cu sunetele electronice, despărțind parcă cele două vieți ale lui Niki, în vreme ce pasajele de pian poartă semnătura lui Marius de Vries. Nu tot ce ține de scenariu funcționează însă la fel de bine. Tuner rămâne pe alocuri o poveste de tip boy meets girl, boy loses girl (băiatul întâlnește fata, băiatul pierde fata...) și tot așa, iar unele răsturnări de situație sunt previzibile, mai ales pentru publicul mai experimentat cu astfel de filme.
Cu toate astea, Tuner este unul dintre cele mai plăcute thrillere ale verii, fiind inteligent, bine ritmat și surprinzător de cald pentru un film cu seifuri sparte și mafioți. Este de lăudat mai ales cum se joacă cu ideea de perfecțiune - acordorii, ni se spune, urăsc „cuvântul cu P”, fiindcă armonia nu e niciodată perfectă, ci doar un echilibru fragil între cele 88 de clape ale pianului. La fel este și filmul: imperfect, dar acordat exact cât trebuie. Iar dacă urechea lui Niki știe să găsească nota corectă în haos, Roher pare să fi prins și el tonul potrivit pentru acest debut în ficțiune.
